Munţii Înalţi ai Portugaliei

coperta1

Autor: Yann Martel

Anul apariției: 2016

Editura: Polirom

ISBN: 978-973-46-6065-0

Număr pagini: 304

Nu de puține ori mi se întâmplă să fiu atrasă de o carte prin prisma copertei sale, iar, în cazul de față, a fost dragoste la prima vedere. Tonurile luminoase de galben și albastru și titlul ce face referire la Portugalia m-au transpus pe loc în atmosfera de vară și m-au făcut să deschid nerăbdătoare paginile ultimului roman publicat de Yann Martel. Din păcate, impresiile bune se opresc cam aici, căci nu am rezonat mai deloc cu această poveste bizară.

Suntem în Lisabona, la cumpăna dintre anii 1904-1905, când tânărul asistent muzeograf pe nume Tomás pornește într-o călătorie ideologică ce îl poartă până în munții înalți ai Portugaliei, în localitatea Tuizelo, care se află pe teritoriul provinciei istorice Trás-os-Montes (în traducere, în spatele munților sau după munți) e Alto Douro. Pe fundalul morții iubitei sale Dora și a fiului Gaspar, Tomás își găsește un nou scop în viață odată cu descoperirea unui jurnal vechi ce a aparținut unui preot misionar din perioada colonială în care face referire la un crucifix de o frumusețe nemaipomenită și care pare să poarte răspunsuri legate de soarta umanităţii. Trecând peste lungile descrieri ale unor străduțe din Lisabona și peste faptul că protagonistul merge cu spatele (simbolizând probabil dorința sa de regresie în trecut înainte de moartea celor dragi), detaliile plictisitoare ne vor însoți pe tot parcursul primului capitol când Tomás își va începe călătoria către nordul Portugaliei într-unul din primele automobile construite, scriitorul abuzând de amănuntele tehnice cu privirea la funcționalitate acestuia. Mai mult, greu este să treci și peste faptul că discursul și registrul lingvistic nu sunt adaptate la specificitățile vremii (de exemplu, familiaritatea cu care i se adresează Tomás unchiului său, „unchiu’ Martim”), cât și peste faptul că explicațiile despre cultura portugheză sunt forțate, simțindu-se astfel neapartenența autorului la spațiul lusofon. Deranjante sunt și repetițiile constante ale sintagmei în Portugalia, de parcă ar fi vorba de un teritoriu străin:

De altfel, nu cumva ultimul bastion al rinocerilor erau Munţii Înalţi ai Portugaliei? Ciudată influenţă a avut acest animal asupra imaginaţiei portughezilor! Progresul omenirii i-a adus sfârşitul. A fost, într-un anumit sens, strivit de timpurile moderne. A fost vânat şi hăituit până la extincţie şi a dispărut, devenind la fel de ridicol precum o idee învechită, iar în clipa în care şi ultimul exemplar a a pierit, toată lumea a început să-l jelească şi să îi ducă dorul. Acum e material pentru fado, un personaj recurent pentru acaestă formă specifică a melancoliei portugheze, saudade. Şi, într-adevăr, când gândul îi fuge la acel animal dispărut, Tomás e năpădit de saudade. Este, cum se zice, tão docemente triste quanto um rinocernote, de o tristeţe la fel de dulce ca un rinocer.

Apariţia tânărului călător în acea maşinărie ciudată este întâmpinată cu reticenţă şi dezaprobare în majoritatea localităţilor, încercările lui Tomás devenind foarte asemănătoare cu cele prin care trecuse părintele Ulisses, exilat în fostele teritorii ale imperiului portughez, São Tomé și Angola. Pe mine oricum povestea m-a pierdut pe parcurs, iar scopul în sine este diluat de toate aceste peripeţii nesărate.

[S] Partea a doua s-a dovedit a fi mai interesantă, cu ceva elemente de realism magic, dar, totuşi, lungile digresiuni cu pasaje din evanghelii, ca o încercare de interconectare a religiei cu romanele poliţiste, mi s-au părut cam artificiale. Doctorul legist Eusebio Lozora se confruntă în anul 1939 cu o cerere insolită de autopsie a unui bărbat ce a trăit în Tuizelo, și care se constituie ca o scenă suprarealistă în care văduva cere să fie cusută în trupul bărbatului mort, de unde în prealabil sunt extrase o maimuţă şi un pui de urs. În plus, pentru că lucrurile tot nu erau îndeajuns de ciudate, doctorul are şi conversaţii întregi cu soţia sa moartă. Şi uite aşa se termină şi capitolul doi fără să înţelegi prea mult „ce a vrut să spună autorul“. Bineînţeles, metaforic vorbind, putem observa că tema durerii şi a credinței unește această istorisire de mijloc de celelalte părţi.  

Legătura şi continuitatea dintre cele trei narațiuni, care pot funcționa și ca niște nuvele separate, este stabilită şi la nivel semantic prin denumirile alese, Fără casă, Spre casă, Acasă, ultimul capitol reprezentând punctul culminant al acestei acţiuni care se întinde pe o perioadă de aproape un veac. Repetabilitatea evenimentelor şi coincidenţele de care au parte personajele demonstrează faptul că emoţiile şi trăirile umane sunt perpetuate din generație în generație, iar căutarea divinităţii nu se estompează odată cu evoluția societăţii. Partea a treia este mai aşezată, naraţiunea curge lin şi există o ciclicitate a întâmplărilor care te face să înţelegi până la urmă ideea acestui roman. Suntem din nou în satul Tuizelo, în anul 1981, când aici soseşte senatorul canadian Peter Tovy, însoţit de un cimpanzeu care stârneşte groază printre locuitori, aşa cum stârnise şi maşina lui Tomás la începutul secolului. Revelaţiile pe care Peter le are pe acest tărâm al strămoşilor săi, cât şi legătura ce se creează între el şi Odo aduc în sfârşit o notă de lirism acestei cărţi, dar uşurinţa cu care acesta îşi schimbă viaţa râmâne totuşi un detaliu greu de trecut cu vederea.

Imaginea rinocerului iberic ce străbate toate capitolele, este o alegorie a trecerii timpului şi a credinţei oamenilor în făpturi mitice care dau sens existenţei lor comune. În Portugalia, a rămas faimos în istorie episodul în care regele Dom Manuel I i-a dăruit Papei Leon al X-lea un rinocer indian, primul exemplar viu zărit pe teritoriul european de pe vremea Imperiului Roman. În acest context, scena finală a romanului capată o simbolistică aparte şi întregeşte frumos această poveste stranie. Sfârşitul a reuşit să mă convingă şi doar pentru asta am acordat 3 stele cărţii, căci pe parcurs eram hotărâtă să mă opresc la 2.

Este de apreciat efortul de documentare pe care Yann Martel l-a depus în conturarea acestei naraţiuni, dar, dincolo de amănuntele istorice, acţiunea este cumva fadă. Oarecum mi-a lăsat impresia că scriitorul canadian a căutat un loc geografic care să i se pară destul de îndepărtat şi cu iz arhaic pentru a putea da viață unor întâmplări bizare, fără însă a reuși să capteze atmosfera lusitană.

Munţii Înalţi ai Portugaliei este o lectură anevoioasă, care, pe de o parte, pune răbdarea cititorului la încercare, dar, pe de altă parte, oferă mici momente de revelaţie cu privire la căutările spirituale ale omenirii, ce transcend spaţiul şi timpul, și care pornesc de fiecare dată de la conceptul durerii și al religiei.

O părere diferită puteţi citi aici.

Puteţi cumpăra cartea la un preţ bun de pe libris.ro sau elefant.ro.

6 Răspunsuri

  1. Este acelasi cu autorul romanului „Viata lui Pi” – te așteptatai la mai mult, nu ?!

  2. Nu am citit-o, am văzut doar filmul care mi-a plăcut. despre carte părerile sunt împărțite … unii au criticat-o pentru formula alambicată a narațiunii.
    da, din păcate nu am buton de search, voi ruga soțul care se ocupă de suport tehnic să găsească o soluție. măcar un tab cu titlul ”ce am citit” in care să includ o listă cu linkuri spre fiecare recenzie. chestia asta cam dezavantajează blogul, știu.

  3. eu am citit ambele carti, cu un plus mare pentru „Viata lui Pi”. „Muntii inalti ai Portugaliei” m-a dezamagit intr-o oarecare masura, m-a pierdut pe undeva si mi s-a parut fortat si finalul. cine stie, poate ca o eventuala ecranizare imi va place si ma va surprinde :)

Lasă un comentariu