Grădina de sticlă

O adultă chinuită de gândul că părinții ei trăiesc, și, totuși, au abandonat-o. Cum să-i ierte? Cum să se împace cu copilăria muncită adunând sticle goale, cum să șteargă amintirea unei lumi pline de abuzuri? Al doilea roman al Tatianei Țîbuleac este la fel de năucitor precum primul, atât prin forța limbajului poetic, cât și prin intensitatea temelor abordate. Lipsă de afecțiune și violență crâncenă, teribil de frumos redate.

Constat în jurul meu, la nivel de individ, că există o nevoie vitală de recuperare a trecutului, și de vindecare a rănilor din tinerețe. Or fi „de vină” cărțile de self-help sau de psihologie, cert este că aceste tendințe de autocunoaștere și analiză a sinelui se prelungesc și în literatura modernă. Lastocika, adultul-copil, protagonista Grădinii de sticlă, călătorește pe firul de păianjen al memoriei, alternând episoade lungi din trecut cu mici indicii ale unei vieți frânte și la maturitate. Căsnicia eșuată, povara maternității, sentimentul de nerecunoștință față de mama adoptivă și traumele emoționale, sunt doar câteva din elementele explorate în acest microroman.     

Salvată dintr-un orfelinat și dusă la Chișinău, viața Lastocikăi nu se schimbă foarte mult odată ce ajunge să trăiască alături de Tamara Pavlovna. Fascinația orașului, văzut prin ochii unui copil neieșit în lume, și bucuria inițială de a avea un cămin părintesc, se sting repede în lumea guvernată de abuzuri, atât acasă, cât și pe stradă. Frica pedepselor pentru eventualele greșeli se amestecă cu lipsa constantă de afecțiune și iubire.

Lunile treceau și am înțeles că, dintr-un internat mic, ajunsesem în unul mai mare. Și tot în grupa de fete. Aceleași discuții, aceleași reguli, aceeași cruzime amestecată cu teamă și invidie. Fetele deveniseră femei. Le crescuseră sânii, dar nu și inimile.

Nu trăiam, mă târam printre rămășițe. Milă, vechituri, pantofii unei moarte – mai mult de atât nu avea nimeni pentru mine. Îmi rămânea școala. Ca un lacăt ruginit și greu la o poartă spre lumină. Am tras linie sub ce numisem până atunci bine și am început să învăț. Cu aceeași înverșunare ca atunci, la șapte ani. Să mă fac doctor – era tot ce-mi rămăsese.

În Grădina de sticlă, limba moldovenească, română și rusă coexistă precum vorbitorii săi, cu dragoste și ură deopotrivă, în fraze compuse și răsturnate dintr-o limbă într-alta. Naratoarea clădește o lume dominată de femei, care mai de care mai oropsite de soartă, în care bărbații fie lipsesc, fie sunt dizabilități, o lume murdară atât pe din afară, cât și pe dinăuntru:

Oricum, dacă o fată ajungea să fie violată, chiar și ziua în amiaza mare, vina era toată a ei. Înseamnă că nu se îmbrăcase cum trebuie, înseamnă că avea țâțele prea mari. Iar fetele de treabă nu aveau niciodată țâțele prea mari.

Înarmați-vă cu curaj și compasiune pentru a citi cartea Tatianei Țîbuleac. Doare cu fiecare pagină, chit că suferi din cauza vremurilor grele ale perestroikăi, din cauza mutilării sufletești a unei copile supuse unor chinuri dickensiene, dar, mai ales, din cauza lipsei iubirii maternale, acest motor care ne pune inconștient în mișcare.

Îmbătrânea și îi trebuia un ajutor, mi-a spus. Cred însă că voia, așa cum vor la un moment dat toți părinții și stăpânii de animale, recunoștință. Și i-am dat-o, i-o dau. Recunoștință din partea mea are din plin. Oricare i-a fost interesul din mintea ei hapsână, anume ea mi-a fost mamă. Dar cu ce preț? La ce bun să ridici un orb pe un vârf de munte? De ce să acoperi cu trandafiri proaspeți un hoit? Cu cât îmi cumpăra mai multe, cu atât voiam mai puține. Inimă avea, nu zic nu, doar că din altfel de carne ca a mea. Inima ei voia aur, a mea, stele.

Puteţi cumpăra cartea la un preţ bun de pe cartepedia.ro, libris.ro sau cărturești.ro.