Iluzoria vulpe a fericirii

postat în: Modern, Psihologic | 2

29939628

Autor: Doina Popescu

Anul apariției: 2014

Editura: Ademium

ISBN: 978-606-8622-48-4

Număr pagini: 245

În linii mari, simpliste, Iluzoria vulpe a fericirii este o carte ciudată, fără o acţiune concretă şi cu multe divagaţii care e posibil să-ţi înfrâneze dorinţa de a înainta prea repede în poveste. Dar, la o privire mai atentă, lectura se dovedeşte a fi una cu un puternic substrat psihologic, digerabilă şi revelatoare de îndată ce înţelegi care e faza cu „psihodramele tip Moreno”.  Îi sfătuiesc pe toţi cititorii să caute din start explicaţia (asta în cazul în care nu sunteţi deja familiarizaţi cu acest concept), căci, în caz contrar, veţi orbecăi într-o beznă a nedumeririi pe tot parcursul romanului, iar întâmplările şi personajele vă vor părea în cel mai bun caz neverosimile.

Cheia acestei lecturi este dezvăluită chiar din prolog, când este menţionat Moreno pentru prima dată. Profitaţi de ocazie şi citiţi despre Jacob Levy Moreno, psihiatrul evreu (cum altfel?!) de origine română, contemporan cu Freud – fără însă a fi de acord cu teoriile sale, considerat a fi întemeietorul psihoterapiei de grup şi al psihodramei (metodă terapeutică ce abordează personalitatea din punctul de vedere al specificităţii individuale, cât şi al integrării acesteia în structurile sociale).

Pentru a oferi un exemplu concret şi cât mai autentic al acestui tip de consiliere, Doina Popescu, prin vocea narativă Aurora, aduce în scenă un grup de şase tineri uniţi printr-o experienţă de revelaţie mistică la moscheea Hagia Sophia din Istanbul. Întâlnirea acestora da naştere unui şir de întâlniri ritualice în localul cult al boemiei bucureştene, Lăptăria lui Enache, spaţiul acordurilor nesfârşite de jazz, în umbra obiectelor ce amintesc de curentul avangardist. În acest context, discuţiile par a fi o reiterare a atmosferei ce domnea în lăptăria interbelică, când Tristan Tzara punea bazele dadaismului românesc. Astfel, nu este de mirare că limbajul folosit de scriitoare este unul dens, cu multe neologisme (pe care acum regret că nu mi le-am notat) şi fraze alambicate ce se rostogolesc molcom în text.

Protagoniştii acestei psihodrame sunt în primul rând interesaţi de reflexia lor în ochii celorlalţi şi privesc viaţa la modul filosofic, trăirile efective fiind înlocuite în permanenţă de gânduri abstracte şi etalări de concepte politice sau cunoştinţe artistice. Sentimentul ratării vieţii, suferinţa de grandomanie şi solipsism, sunt o constantă a grupului. Iulia, „diva” răsfăţată şi teatrală, mereu în căutare de noi aventuri erotice pentru a-şi afirma puterea de seducţie; Zina cu tendinţe lesbiene; Radu, „bursier Fullbright, preda managementul afacerilor la o facultate din Iaşi”; Ana, „cea mai pragmatică făptură pe care-am cunoscut-o vreodată” şi Cristian, „cel mai de succes reprezentant al grupului”, ce îşi construise un mini-imperiu financiar. Desigur, nu puteau lipsi nici implicaţiile amoroase interne, care, spre sfârşitul acţiunii, par să insinueze infiltrarea câtorva trăsături de roman detectiv. Grupul celor şase se învârte în jurul dorinţei de a umple curgerea orelor, sunt nişte personaje în căutarea unui autor, sau, de ce nu, a timpului pierdut. Destrămarea legăturii circumstanţiale dezvoltate în urma unui moment efemer este inevitabilă şi previzibilă, de vreme ce oricum relaţia de interdependenţă devine asfixiantă:

Iată-mă, dintr-o dată, iluminată: grupul nu este, n-a fost şi nici nu va fi vreaodată atât de dezinteresat ori de caritabil pe cât voise să pară şi nici într-un caz atât de amorf. Linii de tensiune s-au ţesut între noi din primele momente şi ne-au legat pe nesimţite într-o reţea nevăzută, care ne-a prins în ochiurile ei ca o plasă-capcană. Treptat, unii am alunecat pe orbitele altora. Într-un fel sau altul, dar mai ales în altul (şi anume în cel nedorit), eram cu toţii prizonierii acelei ţesături.

În ciuda impresiei generale de ambiguitate ce se desprinde din această carte, ideea centrală care rămâne este cea a fericirii trecătoare, de multe ori intangibilă, iar Aurora, vocea narativă, este cea care o ilustrează cel mai bine prin relaţiile sale ratate:

Durerea mea se distilează în esenţe tari. Mă sufocă dorul de o fericire pe care am întrezărit-o doar atât cât mi se pare uneori că văd cu coada ochiului umbra prelungă a unei vulpi furişându-se tăcut pe lângă mine. (Niciodată nu ştiu cum şi când va apărea şi nici cât de repede va dispărea, aşa că pe drept cuvânt am numit-o iluzoria vulpe a fericirii.)

Romanul Doinei Popescu nu este chiar cea mai cursivă şi plăcută lectură, dar îţi deschide ochii către o realitate zilnică pe care fiecare dintre noi o trăieşte într-un fel mai mult sau mai puţin asemănător, căci, oare grupurile proprii de prieteni nu oferă de fapt un context neştiut pentru o psihodramă?

Mulţumesc editurii Adenium pentru cartea dăruită!

Puteţi cumpăra cartea la un preţ bun de pe libris.ro sau carturesti.ro

2 Răspunsuri

  1. Stilul pare sa fie cam acelasi ca la „Viata pe un peron”, a lui Octavian Paler. Intortocheat, dar cu sens. Si, in cea mai mare parte, pesimist. Sau, in fine, oricum dar numai pozitiv nu.
    Pare genul meu de carte. Chiar daca uneori imi spun ca ma las de d’astea intortocheate, care se scarpina cu piciorul dupa ceafa. E ceva in ele ce-mi place.

    • Uite că de Paler nu am citit nimic, aşa că nu aş putea face o comparaţie. Îl am undeva pe o listă veche de lectură, dar cumva nu reuşesc niciodată să ajung la el. Da, ai spus bine că e întortocheată, dar cumva merită citită.

Lasă un comentariu

Filtru Spam