Războiul nu are chip de femeie

postat în: Istoric, Psihologic | 5

cl25_razboiul_nu_are_chip_de_femeie_de_svetlana_aleksievici

Autor: Svetlana Aleksievici

Anul apariției: 2016

Editura: Litera

ISBN: 978-606-33-0456-9

Număr pagini: 400

Multe poveşti s-au spus şi se vor mai spune până ce vom reuşi să înţelegem pe deplin ce înseamnă experienţa războiului, şi nu doar din punct de vedere istoric şi al faptelor eroice, ci, mai presus de toate, din punct de vedere psihologic şi emoţional.

Câştigătoare a premiului Nobel în 2015 pentru literatură, Svetlana Aleksievici îşi propune în Războiul nu are chip de femeie o radiografie a trăirilor, şi nu a evenimentelor, ea fiind interesată de chinurile sufletului şi mai puţin de cele ale trupului, de cei lăsaţi în urmă, şi de experienţele personale. Romanul este, de fapt, o colecţie de mărturii ale unor copile transformate în soldaţi peste noapte, istorisite la peste 40 ani de la terminarea celui de-al doilea război mondial, când sentimentele îngropate şi amintirile reprimate plesnesc sub povara decoraţiilor. O carte sensibilă, cu multe scene sfâșietoare, la care cu greu îți vei stăpâni lacrimile.

Adunate cu migale de-a lungul a peste 20 ani, confesiunile femeilor ce au luptat pe frontul sovietic creează un tablou complet al anilor crunţi dintre 1941-1945, umplând goluri insesizabile până acum, dar care îţi schimbă perspectiva asupra a ceea ce a însemnat cu adevărat războiul. Fie că este vorba de sore medicale, lunetiste, geniste, aviatoare, spălătorese, luptătoare în prima linie sau mecanice, povestea este mereu aceeaşi: tinere luptătoare mânate de credinţa oarbă în comunism şi în Stalin, tradusă printr-o dorinţă năprasnică de a lupta pentru ţară. Doar că naivitatea şi viziunea lor romantică este în curând preschimbată în durere fără margini, cu fiecare pierdere de viaţă suferită și cu fiecare bătălie câștigată sau pierdută. Crezul fiecăreia se îndreaptă spre beţia apropiatei Victoriei care le dă aripi să meargă mai departe.

Ştiţi cu ce gând am trăit, toţi, pe front? Spuneam: Ehei, băieţi, numai să apucăm noi ziua Victoriei! După război, toţi au să fie fericiţi, iar viaţa – nemaipomenită! După câte au suferit, oamenii n-au cum să nu se iubească unul pe altul… Să nu le fie milă unul de altul. O să fie complet schimbaţi. Nu ne îndoiam de asta. Nicio o clipă.

Iubita mea dragă… Oamenii se urăsc în continuare până în ziua de azi. Se omoară iarăşi. Asta mi-e cel mai greu de înţeles… Şi cine? Noi… tot noi…

Mărturisirile recompun și detaliile cotidianului războiului, prea puțin analizate în literatură până acum. Dincolo de atribuțiile soldățești, există un dor fără margini după ocupațiile specific feminine (activități casnice, coafat, etc.), dar nu sunt ocolite nici poveștile despre iubirile febrile întreţinute de misticismul războiului, sau pagini întregi despre familiile pierdute sau lăsate acasă.

În război nu există mirosuri femeiești, toate sunt masculine. Războiul miroase a bărbat.

Aminitirile sunt depănate printr-un limbaj simplu, dar claritatea evenimentelor se menține vie și pătrunzătoare. Interesant este faptul că la ani distanță de la război, femeile povestesc cu adevărat ce au simțit, dând la o parte cortina faptelor învăluite în eroism, făcând loc confesiunilor intime, destinate audiențelor mai mici. Prin natura lor considerată delicată, consemnată sferei domestice, femeile erau îndemnate să uite ororile văzute, să fie vesele și să se retragă la adăpostul unei căsnicii, asta în cazul fericit în care reușeau să își întemeieze o familie deoarece societatea postbelică nu s-a arătat foarte îngăduitoare cu ele:

La început am tăcut, nu purtam nici măcar decoraţiile. Bărbaţii le purtau, femeile, nu. Ei erau învingătorii, eroiii, logodnicii, războiul fusese al lor: pe noi, lumea ne privea cu alţi ochi. Cu alţi ochi… Vă spun sincer, nouă ne-a fost furată victoria… Ne-au înlocuit-o pe furiş cu fericirea obişnuită a femeilor. N-au împărţit victoria cu noi. Şi mi-a fost ciudă… Nu înţelegeam… Pentru că, pe front, bărbaţii s-au purtat extraordinar de frumos cu noi, ne ocroteau întotdeauna, pot spune că nici n-am văzut în viaţa civilă asemenea atitudine faţă de femei.

Războiul nu are chip de femeie este un jurnal atipic de război, în care cronologia faptelor este înlocuită de curgerea sentimentelor și de repercursiunile subtile ce au marcat viața supraviețuitorilor. De la micile detalii precum aversiunea față de culoarea roșie asociată inevitabil cu sângele, la gesturile de omenie față de dușmani, până la iubirea de patrie și sacrificiul suprem, romanul de față este o lectură obligatorie pentru toți cei care doresc să perceapă istoria dincolo de întâmplările înregistrate în cărți și documentare. De citit pentru a înțelege anii de război dintr-o perspectivă originală, dar, mai ales, pentru a nu da uitării suferințele îndurate de predecesorii noștri.

Dacă mă întrebaţi ce-i aceea fericire, am să vă răspund: să găseşti deodată printre morţi un om viu…

Puteţi cumpăra cartea la un preţ bun de pe libris.ro sau elefant.ro.

5 Răspunsuri

  1. Se pare că și în literatura contemporană,nu numai în război, rușii au ajuns să se bazeze pe femei! Ar fi interesant de citit și cealaltă carte a premiatei Nobel pentru literatură tradusă la noi, despre Cernobâl, care a apărut la Ed. Corint dar și ”Istorie second-hand” care urmează să apară la Humanitas. Frumos montaj cel cu fructe și flori roșii, legat de fobia unora dintre femeile care au trecut prin ororile războiului.

    • Din ce am înţeles, Dezastrul de la Cernobîl e cruntă, te întristează şi mai rău. În perioada următoare cu siguranţă nu o voi citi, îmi ajunge asta. Mă bucur că îţi place „cadrul” meu pentru poză.

  2. Am mai auzit de cartea asta. Mi-a fost recomandata de cineva, in timp ce m-a vazut ca citeam o carte anume (nu-mi amintesc acum ce carte). Cu siguranta o sa mi-o cumpar, mai ales dupa ce am citit si postarea ta.

  3. O carte frumoasa,sensibila care oglindeste ororile razboiului in care am gasit multa frumusete,poezie,de multe ori mi-au dat lacrimile citind-o.O recomand cu caldura.

Lasă un comentariu

Filtru Spam