Cele mai bune cărţi de literatură portugheză din ultimii 100 ani

2. Sibila – Agustina Bessa-Luís (editura Univers, 1986, traducere Mioara Caragea), o poveste despre conspirații, corupție, intrigi părintești, ale servitorilor, ai prietenilor sau dușmanilor. Asistăm de asemenea la o ploaie torențială de amintiri ale personajelor, în care trecutul explică prezentul și viceversa. Scriitoarea inaugurează o nouă formă de narațiune ce îi va caracteriza întreaga operă, bazată pe trei concepte fundamentale: rolul femeii, importanța memoriei și un discurs repetitiv, dar care aduce mereu informații noi. Augustina apare pe scena literaturii portugheză la intersecția dintre Neo-Realism și generația revistei Presença.

3. Herberto Helder scrie despre Finisterra: Paisagem e Povoamento – Carlos de Oliveira (netradusă în romănă, dar disponibilă în franceză) că, deși cartea a fost prezentată ca un roman, este o alegorie reconstituită prin intermediul ficțiunii, ce poate fi citită sub forma unei cartografii imaginare. Este vorba despre individul care se întoarce în locurile natale, la casa părintească, și recunoaște urmele copilăriei prin intermediul obiectelor – la adăpostul prafului gros, prin lumina filtrată de ferestrele împăienjenite, în liniștea nopții. Finisterra este locul unde se termină pământul și încep ecourile. Unde peisajul se recunoaște în propriile rădăcini iar locuitorii poartă povara amintirilor.

4. Apărută în 1917, anul revoluției sovietice, Húmus – Raul Brandão (netradusă în română sau engleză, disponibilă aici în portugheză), are o notă de socialism creștin. Romanul începe și se termină cu referințe la moarte, deloc surprinzător având în vedere că titlul ne duce cu gândul la partea superioară a solului, compusă în special din materie organică descompusă, sau în stadiu de descompunere. În această operă, ficțiunea se diluează în proză, într-o lume literară creată de autor. O carte care este pe atât de morbidă pe cât este de inovatoare pentru epoca în care a fost publicată.

5. Cartea neliniştirii – Fernando Pessoa (editura Humanitas, 2009, traducere Dinu Flămând), o carte publicată în 1982, la 47 ani după moartea autorului, și despre care acesta spune în câteva cuvinte: Sunt confesiunile mele, și, dacă nu se referă la ceva anume, înseamnă că nu am nimic de zis. Scrise pe o durată de mai bine de douăzeci de ani sub heteronimul Bernardo Soares, un alter-ego inventat de către Pessoa, cele peste 500 texte, fără vreo legătură între ele, ne vorbesc despre neliniște și anxietate, dar și despre luciditatea și capacitatea de reflecție a autorului, ilustrând complexitatea minții sale și numeroasele dubii asupra propriei personalități și asupra vieții.

6. Mau Tempo no Canal – Vitorino Nemésio (Stormy isles: An Azorean tale, netradusă în română) este, în descrierea lui David Mourão-Ferreira, opera romanescă cea mai complexă, mai variată, mai compactă și mai subtilă din toată istoria literaturii portugheze. Cinci ani a lucrat scriitorul pentru a finaliza acest text despre viața cuplului Margarida Clark Dulmo și João Garcia, prin intermediul căruia ne descrie viața societății din Insulele Azore, cu toate problemele specifice: neliniști, suferințe și pasiuni. Din această carte transpare briza mării, melancolia oceanului, sentimentul de izolare, speranță și libertate, într-un cuvânt, sentimentul de a fi insular.

7. Anul Morţii lui Ricardo Reis – José Saramago (editura Polirom, 2009, traducere Mioara Caragea), un roman ciudat care ne face să ne îndoim de tot ce ne înconjoară. Cine suntem? Ce se întâmplă când murim? Suntem unici, sau, la fel ca Fernando Pessoa, avem mai multe personalități? Pe scurt, cartea spune povestea întoarcerii din Brazilia în Portugalia a lui Ricardo Reis, heteronimul lui Pessoa, moment la care se confruntă cu moartea creatorului său. O lectură densă, ce implică cititorul de la început până la final, dar și o trecere în revistă a istoriei Portugaliei.

8. În romanul Delfinul – José Cardoso Pires (editura Univers, 1983, traducere Diana Radu) asistăm la o scriere simplă, prin intermediul căreia autorul își propune o transparență totală. Cardoso Pires descrie regimul comunist al lui Salazar și se concentrează asupra formei în care acesta afectează relațiile dintre persoane. Datorită acestui echilibru între metamorfozarea unui regim și descrierea declinului său, Delfinul este o operă relevantă pentru literatura portugheză.

9. Sărutul lui Iuda – António Lobo Antunes (editura Univers, 1994, traducere Odette Margăritescu). Dureroasa înțelegere a agoniei. Așa caracterizează Lobo Antunes războiul din Angola. O carte despre ororile trăite pe durata celor doi ani în care scriitorul a fost detașat să lupte în fosta colonie portugheză. Printr-o construcție narativă fragmentată, Lobo Antunes dezvăluie frământările existențiale ale sufletului omenesc confruntat cu experiența indelebilă a războiului, ce se amestecă cu amintirile din copilăria și tinerețea trăite în Lisabona lui Salazar.

10. Publicată în 1963, Os Passos em Volta – Herberto Helder (netradusă în română) este o carte la granița dintre basm, roman sau discurs autobiografic, ce vorbește despre drumul unui om care încearcă cu luciditate să descopere sensul existenței și care, nereușind să găsească un răspuns prin intermediul experiențele trăite, încearcă să le explice prin substanța acțiunilor prezente. Astfel, singurul sens al vieții va deveni poemul corpului, locul de unde pleacă și la care se întoarce călătorul care aduce din preumblările sale o înțelepciune ticăloasă și înșelătoare. Reprezentant al suprarealismului, Herberto Helder scrie o proză lipsită de afecțiune, fără descrieri și dialoguri rare.

11. Vergílio Ferreira transpune în opera sa semi-autobiografică Para Sempre (netradusă în română) gândirea filosofică și senzația neliniștii individului. Lectura oferă de la început până la sfârșit o imagistică a morții ce apare cititorului ca fiind singura soluție pentru încetarea suferinței. În paginile acestei cărți îl însoțim pe protagonist în durerea sa și îi împărtășim necazurile de parcă ar fi alea noastre. O carte pesimistă, întunecată, văzută ca „ultima frontieră” a unui teritoriu literar vast unde se intersectează romanul, eseul și memorialistica reprezentată de către jurnalul scriitorului.

12. Singurul roman al lui Jorge de Sena, Sinais de Fogo (Signs of Fire, netradus în română), nefinalizat și publicat în 1979, parte dintr-un proiect nuvelistic de mari dimensiuni, numit Monte Cativo – ce reunește texte scrise de autorii importanți ai secolului XX, vorbește despre descoperirea sexualității, a politicii și a poeziei de către un tânăr ce trăiește înconjurat de prietinii și familia sa. De o erudiție și o rigoare literară fără precedent, acțiunea se concentrează asupra importanței anului 1936 al cărui fundal este începutul Războiului Civil din Spania.