Zgomotul lucrurilor în cădere

Literatura sud-americană modernă este pentru mine un fel de pământ al făgăduinţei care promite să mă delecteze cu cele mai variate stiluri şi autori. De la realismul magic al lui Isabel Allende şi al lui Gabriel García Márquez, literatura imaginarului a scriitoarei cubaneze Daína Chaviano, romanul “sicaresc” şi realist al Laurei Restrepo, scrierile sumbre ale lui Ernesto Sábato în care explorează latura întunecată a sinelui, proza psihologică a lui Julio Cortázar, umorul lui Mario Vargas Llosa, la amalgamul ficţiunii braziliene (Jorge Amado, Paulo Coelho, Paulo Lins, Clarice Lispector), literatura sud-americană este de fiecare dată un prilej de încântare şi de noi descoperiri.

Juan Gabriel Vásquez este al treilea autor columbian pe care îl citesc după Laura Restrepo şi García Márquez, care, între noi fie vorba, nu m-a prins deloc, aşa că atunci când în romanul de faţă este menţionat Un veac de singurătate la modul nu tocmai laudativ, nu am putut să-mi abţin un zâmbet în colţul gurii. Dar, să ne îndepărtăm puţin de acest clişeu al Columbiei ca ţară a realismului magic şi să intrăm în atmosfera politicii lui Pablo Escobar începând cu anii 1970.  

Zgomotul lucrurilor în cădere este deopotrivă un roman istoric şi de suspans, în care scriitorul intercalează mai multe voci şi planuri narative, reconstruind astfel parcursul unei generaţii marcate de începutul contrabandei cu droguri şi de asasinate politice.

[S] Suntem în anul 1996 când personajul principal, Antonio Yammara, un tânăr profesor la Facultatea de Drept din Bogotá, trăieşte o frumoasă poveste de dragoste cu Aura, o fostă studentă, care la scurt timp îi va deveni soţie şi îi va dărui o fetiţă. Mulţumirea domestică a celor doi este întreruptă brusc de un accident în urma căruia Antonio este împuşcat în plină stradă, iar şocul post-traumatic dă naştere unei frici permanente de a ieşi din casă, frică ce îl împiedică să-şi reia viaţa chiar şi trei ani mai târziu. Dar, intriga porneşte de la faptul că în acel moment se afla în compania lui Ricardo Laverde, un fost pilot pe care îl întâlnise la o sală de biliard din barul la Candelaria, şi care este împuşcat mortal chiar de faţă cu el. Figura enigmatică a acestui bărbat, pe urmele căruia protagonistul nostru porneşte, reprezintă firul principal pe marginea cărora se dezvoltă poveştile adiacente.

Misterul acestor întâmplări se ţese în jurul unui telefon ambiguu venit din partea fiicei defunctului, Maya Laverde, care-l invită la o fermă în afara Bogotei, dar, mai ales, într-o călătorie de regăsire şi înţelegere a sinelui, dar şi de rememorare a istoriei recente. Uniţi de memoria colectivă a copilăriei şi adolescenţei anilor 70-80, pregnant marcate de acte de violenţă şi trafic de droguri, apropierea dintre Antonio şi Maya depăşeşte graniţa obişnuită a erosului şi se concretizează ca o sinergie a spiritelor.  

Antonio nu este neapărat un personaj agreabil, dar este palpabil, sau, cel puţin mie a reuşit să îmi transmită atât freamătul apropierii de fiica lui Ricardo Laverde, cât şi intensitatea legăturii ce se naşte între ei. Subtilitatea acestui scurt moment de juxtapunere emoţională, de regăsire prin intermediul spaţiului şi timpului reproduce la un anumit nivel ideea de suflete pereche, în sensul că există oameni cu care vibrezi în acelaşi ritm într-un anumit moment al vieţii, dar cu care nu ţi-e dat să trăieşti. Iar în asta constă sclipirea şi înfiorarea pe care am perceput-o în scurta relaţie dintre Antonio şi Maya.

În spaţiul retras al Vilei Elena, din paginile de ziar şi scrisorile strânse de-a lungul anilor de către Maya, renaşte povestea familiei Laverde, sortite unui destin ciclic, strâns legat de evenimente aviatice. Căsătoria dintre Ricardo şi Elaine, o americancă voluntară în Peace Corps, venită aici în căutare de experienţe noi, transporturile ilegale de marijuana, declinul neamului Laverde şi diferenţele culturale şi sociale dintre America şi Columbia anilor 70, compun o naraţiune fluidă, cu un aer nostalgic şi evocativ. Pe măsură ce Maya deapănă amintiri despre părinţii şi bunicii săi, Antonio ajunge să se identifice şi să se regăsească în acţiunile lui Ricardo. Astfel, înstrăinarea de propria viaţă şi soţie capătă sens:  

Citind acolo, în hamac, am simţit alte lucruri, unele inexplicabile, dar mai ales unul cu totul şi cu totul confuz : senzaţia inconfortabilă că acea poveste, în care nu apărea nicăieri numele meu, vorbea despre mine în fiecare rând. Am simţit toate astea, şi până la urmă totul s-a redus la o singurătate incredibilă, o singurătate fără cauze vizibile şi tocmai de aceea incredibilă.

Prin Zgomotul lucrurilor în cădere, Juan Gabriel Vásquez recompune epoca tumultoasă a lui Pablo Escobar, dominată de o violenţă feroce, de tărâmul mitic al Haciendei Nápoles şi de înfloritoarea contrabandă cu cocaină, dar, vorbeşte şi despre fragilitatea şi mutabilitatea conştiinţei umane şi uşurinţa cu care lucrurile se pot schimba într-o clipă. Romanul este o naraţiune istorică, dar păstrează şi izul de mister specific literaturii sud-americane. Aş reproşa un singur lucru acestei cărţi, şi anume, ambiguitatea morţii lui Ricardo Laverde, care rămâne cumva suspendată în aer.

Puteţi cumpăra cartea la un preţ bun de pe libris.ro sau de pe elefant.ro.