Traseul unui cititor pasionat este de obicei presărat cu nenumărate lecturi mediocre, bune sau foarte bune, alese cu migală sau dintr-un simplu impuls, ce-ți fac ziua mai bună și de care îți vei aminti trecător peste ani, reducându-le la simple imagini și senzații difuze. Să găsești însă o carte excelentă, care să-ți pună în mișcare toate simțurile, să te facă să trăiești înăuntrul ei, urmărind exaltat destinul personajelor, este o raritate, un moment aproape unic, de care te bucuri din plin, dar și cu teamă că nu vei mai găsi niciodată alta la fel. Cam asta reprezintă pentru mine, pe scurt, Tetralogia Napolitană.
Se iau două personaje feminine (Lila și Lenù) și se deapănă istoria unei prietenii complicate, a unei relații încrâncenate și vii, un amestec de dragoste și ură, ce surprinde ipostazele trecerii de la copilărie la maturitate. În Italia anilor 1950-60, într-un cartier sărac din Napoli, sugrumat de mafia locală, cele două protagoniste își trăiesc bucuriile și necazurile cu frenezie, într-un ritm amețitor.
În Tetralogia Napolitană, enigmaticul(a) scriitor(oare) ce se ascunde sub pseudonimul Elena Ferrante creează o țesătură narativă dinamică și înflăcărată, o saga a mai multor familii ale căror destine se împletesc și se desfac pe parcursul a mai bine de jumătate de veac, în mijlocul căreia Lila și Lenù se pierd și se regăsesc cu aceeași forță a sentimentelor.
Multe și încârligate sunt ițele acestei minunate povești scrise la persoana întâi prin vocea lui Lenù (sau Elena Grecco), de la descrierea lumii colorate și violente a cartierului natal, la drumul sinuos al celor două fete început în copilărie și ajuns până în adolescența timpurie (la finalul primului volum).
Nu am nostalgia copilăriei noastre, e plină de violență. Ni se întâmplau de toate, în casă și în afara ei, în fiecare zi, dar nu-mi amintesc să fi crezut vreodată că viața care ni se oferise era foarte urâtă. Viața era așa și gata, creșteam cu obligația de a le-o face dificilă înainte ca ei să ne-o facă dificilă nouă. Desigur, mi-ar fi plăcut comportamentele delicate predicate de învățătoare și de preot, dar simțeam că acele comportamente nu se potriveau cartierului nostru, chiar dacă erai femeie. Femeile se băteau între ele mai mult decât bărbații, se luau de păr, își făceau rău. A face rău era o boală.
Dar, cel mai anevoios parcurs se dovedește a fi cel al prieteniei încercate la tot pasul de gelozii furibunde, competiții acerbe și trăiri intense. Inteligența sălbatică și instinctivă a Lilei sclipește mereu în fața atitudinii cumpătate și studiului dedicat al lui Lenù. Personalitatea vulcanică și magnetismul pe care Lila le degajă stârnesc atât complicitate și simpatie, dar și furie căci, nu de puține ori, faptele ei sunt de o răutate și de o cruzime greu de imaginat pentru cineva atât de tânăr.
Există, în aparență, o continuă inversare a dansului puterii pe care protagonistele îl practică ritualic cu fiecare eveniment nou, dar, de fapt, Lenù trăiește în umbra Lilei, acționând mereu în funcție de dorințele și preferințele acesteia, măcinată de frica de a o dezamăgi sau nemulțumi.
Poate că trebuie să o șterg pe Lila din minte ca pe un desen pe tablă, m-am gândit, și a fost, cred, prima dată. Mă simțeam fragilă, expusă la tot, nu-mi puteam petrece timpul ținându-mă după ea sau descoperind că ea se ține după mine, și nici într-un caz, nici în celălalt, să mă simt mai prejos. Dar n-am reușit, m-am dus s-o caut din nou imediat.
Acest prim volum are un deznodământ neașteptat, într-o învălmășeală de episoade succinte și dramatice, ce te vor face să vrei să pui imediat mână pe următorul.
Pe măsură ce înaintăm în acțiune și anii trec, diferențele dintre Lila și Lenù se adâncesc, dar legătura dintre ele slăbește și se intensifică cu aceeași ardoare. De acum căsătorită, devenită peste noapte o doamnă bogată, Lila nu este casnica obișnuită, soția și gospodina perfectă, ci femeia fatală și inteligentă ce face să înflorească magazinele soțului. Dar, implicarea în lumea afacerilor este doar un paravan ce-i camuflează clocotul interior ce amenință să se reverse și să răstoarne oricând liniștea aparentă. Pasiunea și determinarea cu care se abandonează în tot ceea ce întreprinde contrastează cu golul existențial pe care îl experimentează Lenù cu fiecare moment de cotitură, viața sa căpătând sens doar atunci când îi stă Lilei alături:
Am colaborat devotată, așa cum făceam încă de când eram mici. Cât erau de exaltante acele momente, cât îmi plăcea să-i stau alături, să alunec în intențiile ei, să ajung să i le anticipez. Am simțit că vedea ceva ce nu exista și că se străduia să ne facă și pe noi să vedem.
În mijlocul relațiilor întrețesute și amorurilor dintre toți membrii cartierului, a violențelor ce se perpetuează din generație în generație, Lenù se dedică învățăturii cu aviditate, fiind convinsă că aceasta este singura modalitate de a evada din lumea închistată a orașului Napoli. Mi-au plăcut foarte mult episoadele ce descriu autoritatea educației și respectul ce derivă din acest statut, efervescența și neliniștea procurării manualelor, teama de a nu face față unor discuții elevate pentru că nu citești cărțile potrivite, toată această atmosferă de febrilitate a studiului care lipsește cu desăvârșire în zilele noastre. Dar, chiar și în mijlocul aprecierii profesorilor, Lenù simte că nu este îndeajuns de bună și că nu va reuși niciodată să fie în largul ei în acest mediu.
Nu reușisem să mă integrez cu adevărat. Stăteam printre cei care trudeau zi și noapte, care obțineau rezultate optime, care erau chiar tratați cu simpatie și stimă, dar care n-ar fi purtat niciodată cu atitudinea potrivită calitatea înaltă a acelor studii. Mi-ar fi fost mereu teamă: teamă că spun fraza greșită, că folosesc un ton exagerat, că sunt îmbrăcată inadecvat, că dezvălui sentimente meschine. Că nu gândesc nimic interesant.
Elena Ferrante presară în această poveste a amiciției și destul de multe referiri la condiția femeilor în acele vremuri, de la soarta mamelor din cartier, resemnate și îmbătrânite odată ce și-au început viața de familie, la descoperirea sexualității de multe ori prin intermediul unor experiențe brutale.
În al doilea volum, simbioza dintre viețile celor două fete se mută și în plan amoros când, la Ischia, duc o luptă tacită de cucerire a aceluiași bărbat. Scenele de la Ischia sunt și printre preferatele mele. Senzația de vacanță continuă, soarele arzător al insulei, prieteniile închegate în largul mării sau pe plajă, nebunia tinereții ce irumpe în acțiuni năvalnice, creează cele mai vibrante pagini din Povestea noului nume.
Am înțeles dintr-o dată de ce nu-l avusesem pe {…}, de ce-l avusese Lila. Nu eram în stare să mă încredințez sentimentelor adevărate. Nu știam să mă las târâtă dincolo de limite. Nu dețineam acea putere emoțională care o împinsese pe Lila să facă orice ca să se bucure de ziua aceea și de noaptea aceea. Rămâneam în urmă, în așteptare. Ea, în schimb, lua lucrurile pe care le dorea cu adevărat, devenea pasionată de ele, se juca de-a totul sau nimic și nu se temea de dispreț, de batjocură, de scuipături, de lovituri.
Chiar și atunci când fetele pierd temporar legătura, iar în prim plan este adusă Lenù, observăm că autoarea trece în viteză peste aceste episoade liniștite, parcă nedemne de a fi narate. Lila rămâne forța gravitațională în jurul căreia viața ei se clădește, forța ascunsă ce o împinge de la spate în toate acțiunile sale.
Mai complicat e de povestit ce, în aceiași ani, i s-a întâmplat ei. Banda atunci încetinește, accelerează, cotește brusc, iese de pe șine. Valizele cad, se deschid, conținutul lor se împrăștie ici și colo. Lucrurile noastre se amestecă și, pentru a le strânge, sunt constrânsă să revin la povestirea care mă privește (și care totuși îmi vine fără impedimente) extinzând fraze care acum îmi sună prea concise.
Sfârșitul celui de-al doilea volum le surprinde pe poziții sociale inversate, dar, în esență, totul rămâne la fel. Faima pe care Lenù o atinge este zdrobită cu ironie de replicile sclipitoare ale Lilei, care, chiar și în mijlocul mizeriei unei fabrici de salamuri, reușește să-și impună spiritul trufaș și dominator.
Mi-era greu să mă despart de ea, dar aveam și vechea convingere că, fără ea, nimic cu adevărat important nu mi se va întâmpla.
Mi-a plăcut Tetralogia Napolitană pentru că este printre singurele cărți (dintre cele citite) ce redau cu atât de multe detalii complexitatea relațiilor de prietenie dintre femei, un carusel amețitor de sentimente contradictorii și întâmplări surescitante, un subiect pentru care am o fascinație aparte. La o scară mult mai mică, aș putea-o compara cu romanul Ochi de pisică al lui Margaret Atwood.
Puteţi cumpăra cartea la un preţ bun de pe elefant.ro, libris.ro sau cărturești.ro.
Un Răspuns
Recomandările zilei - 9 august 2017 - Bookuria
[…] Recenzie Bookish Style: Tetralogia Napolitană (volumele 1 şi 2) […]