Lupta mea. Cartea întâi: Moartea unui tată

citeste-un-fragment-din-lupta-mea-cartea-intai-moartea-unui-tata-de-karl-ove-knausgaard-035-body-image-1441789165-size_1000

Autor: Karl Ove Knausgård

Anul apariției: 2015

Editura: Litera

ISBN: 9786067418996

Număr pagini: 512

Cu o privire pătrunzătoare şi ochi albaştri de gheaţă, Karl Ove Knausgård îţi surâde misterios de pe coperta volumului Lupta mea. Cartea întâi: Moartea unui tată ce anunţă primul său roman tradus în limba română. Am auzit prima dată de autor de la o vorbitoare de limba norvegiană ce frecventează Clubul de Carte Litera. Ne-a vorbit cu atât de multă pasiune despre autobiografia acestui barbat, tată a 4 copii, în care sunt descrise la modul cel mai sincer şi brutal greutăţile vieţii de părinte, fericirea de a fi singur cu gândurile tale, relaţia complicată cu tatăl său şi dificultăţile unei căsnicii, încât am început lectura cu aşteptări destul de mari. Am citit în mai multe prezentări cum că ar avea un stil apropiat de cel al lui Proust, dar, cum, spre ruşinea mea, încă nu am plecat În căutarea timpului pierdut, remarc doar francheţea limbajului în a expune cele mai intime trăiri şi în a pune pe tapet frânturi reale de viaţă.

La momentul la care am discutat cartea la club încă nu o terminasem, aşa că părerile mele ar putea să împrumute inconştient câteva dintre ideile celorlalte cititoare. Din reacţiile blogosferei observ că romanul lui Knausgård nu a stârnit foarte mult entuziasm, aşa cum nici pentru mine nu a fost chiar cea mai interesantă lectură. Nu contest talentul literar al scriitorului norvegian, căci îl are din plin, dar, pe alocuri, plantează prea multe detalii repetitive cu privire la o singură scenă încât să nu vrei să închizi cartea. Marele său atu, din punctul meu de vedere, îl constituie singularitatea sa ca reprezentant al genului masculin care îndrăzneşte să redea fără menajamente emoţii şi sentimente specifice literaturii psihologice feminine precum întâlnim la Virginia Woolf.

Spre deosebire de Ema şi Diana, mi-a plăcut mai mult prima parte, atât din punct de vedere stilistic, cât şi al acţiunii. Lipsa dialogului este compensată de lungi episoade meditative în care autorul vorbeşte despre artă sau despre năravurile personale, accentul fiind pus pe o introspecţie nedisimulată. În primă fază, amalgamul de informaţii este copleşitor, iar pendulările trecut-viitor te cam ameţesc. Pe de o parte, avem imaginea lui Karl Ove ca tată a doi copii, constrâns în meseria de scriitor de propria căsnicie şi treburile gospodăreşti, dornic să fie singur şi să-şi descătuşeze demonii creaţiei:

Întotdeauna am simţit nevoia să fiu singur, îmi trebuie să am la dispoziţie mari intervale de singurătate iar când nu am parte de ele – aşa cum s-a întâmplat în ultimii cinci ani – frustrarea poate deveni aproape isterică sau agresivă. Iar când ceea ce m-a motivat toată viaţa mea de adult – ambiţia că într-o zi voi scrie ceva excepţional – e ameninţat în acest fel, singurul meu gând, care roade în mine ca un şobolan, e să evadez. Simt că timpul fuge de mine, mi se scurge ca nisipul printre degete în timp ce eu ce fac…da, ce?

Pe de altă parte, ne întoarcem în copilăria şi adolescenţa personajului, în epoca anilor ‘80, ce stă sub imperiul primelor petreceri, al prieteniilor şi experienţelor erotice. Figura tatălui autoritar se conturează prin fiecare povestire, fie că e vorba de activităţi casnice, cina în familie, organizarea Revelionului sau amintirea primelor beţii. Dorinţa tânărului de apartenenţă la un grup cool, sentimentul de marginalizare, batjocorirea celor mai mici, întâlnirile cu prietenii sau întâlnirile amoroase recompun fragmente de viaţă tipic norvegiană.

Partea a doua se referă în principiu la moartea tatălui şi zilele premergătoare înmormântării. Este un moment de cumpănă pentru Karl Ove deorece realizează că tot ce şi-a dorit vreodată este aprobarea şi validarea vieţii sale prin ochii părintelui. Frica şi tristeţea se amestecă deopotrivă în mintea sa confuză, singurul care reuşeşte să îl scoată din această stare fiind fratele mai mare, Yngve, pe care l-a admirat întotdeauna. În încercarea de a îndepărta amprenta tatălui din viaţa sa,  Karl Ove se înarmează la o muncă titanică de curăţire a întregii case, îngropată în maldăre de sticle goale, haine murdare şi mobilă deteriorată. Imagistica acestor scene – mărturie a traiului unui beţiv, dublată de descoperirea alcoolismului bunicii creează nişte momente puternice de tensiune interioară. Din păcate, tărăgănarea acţiunii şi minuţiozitatea detaliilor în ceea ce priveşte ritualul curăţeniei diminuează intensitatea acestui episod, deşi este unul foarte important.

De reţinut la acest roman este uşurinţa cu care naratorul îşi asumă trăirile – oricât de neconvenţionale ar fi, motiv pentru care am înţeles că este şi foarte apreciat în Norvegia, stilul său direct contrastând cu tradiţia laconică şi impersonală a scandinavilor:

Mi se umplu ochii de lacrimi când mă uit la o pictură frumoasă, dar nu când mă uit la copiii mei. Asta nu înseamnă că nu-mi sunt dragi, căci îmi sunt, din toată inima, ci înseamnă că sensul pe care ei îl conferă nu poate umple o viaţă. Cel puţin, nu pe a mea.

Lupta mea. Cartea întâi: Moartea unui tată este o disecţie a  celor mai intime gânduri ale scriitorului, o autobiografie recompusă din propriile jurnale pe care le-a ars pe la 20 şi ceva de ani, din care transpare viaţa simplă a unui om într-o veşnică căutare de sine. Subiectul în sine nu este neapărat interesant sau dinamic (motiv pentru care nu ştiu dacă voi mai citi şi următoarele volume), dar, pe alocuri, se simte o anumită emoţie care te face să simpatizezi cu personajul. În linii mari se poate spune că drama compusă de Knausgård are la bază conceptul nevrozei scriitorului modern care încearcă să transpună pe hârtie întâmplări comune de viaţă, care pot sau nu să rezoneze cu cititorii săi iar, în cazul acesta, reuşita este doar parţială.

Puteţi cumpăra cartea la un preţ bun de pe elefant.ro sau libris.ro.

6 Răspunsuri

  1. Foarte fain ai scris despre ea, Dana. Mi-a trezit interesul.

    • Chiar sunt curioasă tu cum ai percepe-o și mă bucur că vrei să te inspiri din lecturile mele :) (bine, în cazul ăsta cam toată blogosfera citește sau a citit Lupta mea)

      • inseamna ca eu-s ciudata, ca n-am citit-o inca:)) astept toate cele 6 volume, macar asa imi formez o parere per total si gata:)

        • Nu cred că eşti ciudată că nu ai citit-o. Sincer, dacă nu o discutam la club, nu ştiu cât de mult m-ar fi atras. Se întâmplă probabil ca unele cărţi să fie foarte mediatizate, astfel încât mulţi bloggeri ajung să le citească. Am văzut că ai răspuns pe blogul Emei în legătură cu „identitatea ta” :D

  2. Ce ne-am potrivit toate cu cartea asta! :)
    Nu stiam ca autorul are 4 copii. Pe mine m-a enervat foarte tare atitudinea lui fata de familie si (viitorul) copil. Mi s-a parut de un egoism insuportabil. Probabil ca despre greutatile vietii de parinte scrie in celelalte volume dar daca asta este abordarea lui pai atunci, nu multumesc.
    Cred ca ai dreptate in ceea ce priveste aprecierile pe care le-a primit cartea. Probabil trebuie sa cunosti mai bine traditia scandinava ca sa apreciezi noutatea stilului pe care il abordeaza.

    • Eu am aflat de la Ivona, vorbitoarea de norvegiană, că are 4 copii. Fiind pasionată de scrierile lui, a citit multe articole cu şi despre el şi a avut grijă să faca propagandă puternică la club :P
      Mie mi s-a părut că şi prima parte din volumul „Moartea unui tată” surprinde un pic din atitudinea lui faţă de „meseria” de părinte. Nu sunt mamă, aşa că nu ştiu cum percep cititorii părinţi faptul că pentru el viaţa de familie nu reprezintă împlinirea supremă, dar mie mi s-a părut genial că cineva a putut să recunoască asta în scris. Nu ştiu dacă am mai întâlnit în altă parte o aşa francheţe vizavi de acest subiect.
      După cum ai spus şi tu, cartea are şi puncte bune şi merită citită, dar nu îţi dă cea mai bună stare sau o dorinţă nebună să vezi ce se întâmplă în următoarele volume.

Lasă un comentariu

Filtru Spam