Belcanto

postat în: Comedie, Dragoste, Modern, Satira | 2

23135790

Autor: Ann Patchett

Anul apariției: 2007

Editura: Humanitas

ISBN: 978-973-689-133-5

Număr pagini: 348

Inspirat dintr-un eveniment real, un atac petrecut în 1996 la reședința ambasadorului japonez la Lima, romanul Belcanto transpune povestea unui grup de diplomați și oameni de afaceri care își descoperă în spațiul captivității adevăratele pasiuni și un scop în viață, devenind chiar prieteni cu atacatorii. Scriitoarea Ann Patchett creează o narațiune ingenioasă în care răpitorii nu au un plan concret iar ostaticii nu-și doresc să fie eliberați.

Belcanto este și o satiră socială şi politică la adresa partidelor și guvernării în general (orașul sau țara nu sunt specificate, dar se fac referiri indirecte la o țară din America Latină, vorbitoare de spaniolă). Așa-numiții teroriști ce fac parte din gruparea La Familia de Martin Suarez sunt în mare parte niște băiețași semi-analfabeți, ai căror conducători văd pentru prima dată un televizor, apă caldă curentă și alte obiecte ce fac parte din confortul obișnuit al celor bogați; pe de altă parte, cei răpiți asistă în premieră și pe viu la mizeria săracilor și realizează că există pe lume lucruri mai importante decât afacerile, politica sau banii. Autoarea duce ironia și mai departe, alegând ca persoana vizată de teroriști, președintele țării, să lipsească de la dineul în cinstea magnatului japonez, Hosokawa Katsumi, pentru a rămâne acasă să urmărească telenovela preferată.

Romanul începe ca o poveste despre puterea de rezistență umană în condiții limită dar, pe parcurs, se transformă într-o comedie cu un final totuși trist. Aspectul de mascaradă se conturează treptat, pe măsură ce realizăm că răpitorii nu au un plan concret, iar lista lor de revendicări nu provoacă niciun ecou în conducătorii țării. A doua zi sunt eliberate toate femeile, în afara sopranei Roxane Coss, invita de onoare a dineului, și rămân 40 ostatici. Ușor-ușor rigoarea pazei este slăbită, barierele dintre răpitori și ostatici se estompează, devenind aproape inexistente. Se naște o intimitate între Roxane și gardianul ei Carmen – își împletesc reciproc părul iar soprana îi permite tinerei să se cuibărească în patul ei în fiecare dimineață; vicepreședintele, Ruben Iglesias, ar dori să-l adopte pe tânărul terorist Ishmael, șamd.

Muzica se contopoște cu sechestrul iar traiul de ostatici capătă o dimensiune secundară. Soprana devine un fel de comandant o dată cu sosirea partiturilor și repetițiilor zilnice: „În curând zilele au fost împărțite în trei etape: așteptarea cântecului, deliciile cântecului și ecourile cântecului”. Situația ia proporții de-a dreptul ridicole: vicepreședintele se dedică treburilor godpodărești (calcă, spală, face curat), generalii și soldații se uită la telenovele, generalul Benjamin joacă șah zilnic cu domnul Hosokawa, francezul Simon Thibault se pune pe gătit, părintele Arguedas oficiază slujba de duminică și ascultă confesiuni, grupul de ruși fumează și filosofează toată ziua. Pe fundalul unei iubiri colective platonice, divei Roxane Coss îi sunt îndeplinite toate doleanțele.

Asemenea unui libret muzical, Belcanto este o lucrare surprinzătoare, cu multe răsturnări de situație specifice unei comedii: rusul Feodorov îi face sopranei o declarație de dragoste prin intermediul traducătorului Gen, iar tânărul soldat Cesar își dă în vileag talentul de cântăreț și apoi ia cursuri zilnice cu Roxane. Toate personajele se cufundă într-o stare de uitare și își construiesc o lume paralelă, o lume în care dragostea plutește în aer, fie că este vorba despre relația interzisă dintre traducătorul Gen și soldatul Carmen (inițial se credea că toți teroriștii sunt bărbați), sau despre relația dintre Hosokawa și Roxane. Poveștile de iubire și relațiile interumane formate în timpul captivității atrag simpatia cititorului până la punctul în care îți dorești ca prietenia să continue și după eliberare, iar teroriștii să nu pățească nimic.

Dar, piesele de operă cer un sfârșit tragic. Deznodământul este trist, poveștile de dragoste sunt frânte, iar relațiile create prin intermediul muzicii se destramă într-o clipă. Structura asemănătoare cu cea a unui libret de operă, cu narațiunea ce glisează de la tragedie la comedie socială și de la romantism la realism politic, compun un roman armonios ce merită cu siguranță citit nu doar pentru acțiunea în sine, cât și pentru complexitatea relațiilor și sentimentelor ce se țes pe parcursul evenimentelor.

2 Răspunsuri

  1. Am descoperit cu incintare ca am si eu romanul asta, ceea ce ma bucura f mult, pentru ca recenzia ta m-a facut curioasa.

    • Mă bucur, chiar sunt curioasă dacă o să îți placă. În ultima vreme am cumpărat și scriitori mai puțini cunoscuți sau care au fost pe val acum câțiva ani și am avut surprize plăcute.

Lasă un comentariu