Singurul final fericit pentru o poveste de dragoste e un accident

postat în: Distopie, Postmodern | 0

singurul-final-fericit-pentru-o-poveste-de-dragoste-e-un-accident_1_fullsize

Autor: João Paulo Cuenca

Anul apariției: 2015

Editura: Polirom

ISBN: 9789734652198

Număr pagini: 168

Pe piaţa românească de carte apar din ce în ce mai mulţi scriitori lusofoni, iar printre ultimele publicaţii care mi-au atras atenţia se numără şi romanul Singurul final fericit pentru o poveste de dragoste e un accident, al scriitorului brazilian João Paulo Cuenca. Am fost plăcut surprinsă să văd că cea care a transpus textul din limba portugheză este fosta mea colegă de facultate, Iolanda Vasile, dar mai ales nerăbdătoare să descopăr între paginile acestei cărţi magia unei traduceri bine realizate. Aşteptările nu mi-au fost deloc înşelate, căci Iolanda, în prezent colaborator la Universitatea de Vest din Timişoara, fostă studentă la Universitatea din Coimbra şi înscrisă într-un program de doctorat în domeniul istoriei şi literaraturii angoleze, se dovedeşte a fi o fină cunoscătoare a subtilităţilor acestei limbi. Spre bucuria mea, am primit chiar prin intermediul ei un exemplar al acestei cărţi, despre care spune că i-a amintit de literatura japoneză pe care a venerat-o mereu, de nimicnicia noastră, de singurătate şi autoizolare.

Singurul final fericit pentru o poveste de dragoste e un accident nu este un roman care se înscrie în tendinţele literaturii braziliene actuale, ci împrumută, atât prin atmosferă cât şi prin tematică, din specificul japonez axat pe psihologia oamenilor pierduţi în complexitatea culturii urbane. Dacă tânjiţi după aerul pasiunilor mistuitoare şi vă plac personajele infuzate de sentimente năvalnice, des întâlnite în literatura sud-americană, atunci cartea lui João Paulo Cuenca nu este o alegere potrivită. Întâmplările acestui roman se petrec pe fundalul oraşului futurist Tokyo, un spaţiu tehnologizat, potrivit pentru poveşti ciudate, aşa cum este şi cazul de faţă, singura legătură vizibilă cu cultura braziliană fiind muzica lui João Gilberto care răzbate în ecouri vagi în momente disparate.

Din punct de vedere narativ, scriitorul foloseşte mai multe mărci ale eului liric, împrumutând chiar vocea unei păpuşi pentru a întregi puternica încărcătura psihologică a acestei relatări. La nivel stilistic, observăm o obsesie pentru repetiţia anumitor fraze şi întâmplări ce întregesc senzaţia ciudată de sfârşit apocaliptic ce însoşeşte fiecare scenă a călătoriei cu metroul.

Iţele povestirii sunt puţin încurcate şi îţi ia ceva timp să te acomodezi pe de o parte cu atmosfera oraşului modern, influenţat de cultura americană corporatistă, cu episoadele erotice ce aruncă o lumină perversă asupra Tokyo-ului şi, pe de altă parte, cu obiceiurile stranii precum mâncatul ritualic de fugu, pregătit sub atenta îndrumarea a unui profesor membru al Asociaţiei de Fugu Armonios. După ce treci de primele pagini şi afli care e treaba cu păpuşa Yoshiko, un fel de android creat după chipul şi asemănarea soţiei decedate a poetului Atsuo Okuda, o fabulaţie care prinde viaţă şi are propria conştiinţă, ajungem să facem cunoştinţă şi cu fiul acestuia, Shunsuke, personajul principal.

Tânărul Shunsuke trăieşte în umbra tatălui său, care are o plăcere morbidă să intervină în viaţa lui şi îl supraveghează de la distanţă printr-un periscop instalat într-un submarin. Acţiunea bizară se întregeşte atunci când pătrundem în lumea amoroasă a lui Shunsuke, care îşi asumă identităţi diferite pentru fiecare relaţie, mai puţin atunci când o cunoaşte pe Iulama Romiszowska, o imigrantă din România cu origini poloneze. Cei doi încearcă să se piardă în jungla urbană, renunţând chiar şi la joburi, dar reveriile în plină stradă pe care Shunsuke le are vizavi de ochiul urmăritor al tatălui său îi afundă şi mai mult în propriile capcane ale minţii. Apropierea dintre Iulama şi colega sa de cameră, dansatoarea Kazumi, este încărcată de conotaţii sexuale care servesc planurilor macabre ale lui Okuda. Graniţa dintre vis şi realitate se dizolvă atunci când coşmarurile recurente ale Iulamei se materializează prin moartea colegei sale şi sunt suprapuse cu etapele creării păpuşii Yoshiko.

Printr-un limbaj poetic, dar presărat în acelaşi timp cu termeni americanizaţi (ko-gal, salaryman, soapland, go-con), João Paulo Cuenca amestecă registrul cotidian cu cel fantastic, dând astfel naştere unui roman-metaforă a singurităţii umane. Nu am certitudinea că am reuşit să cuprind cu adevărat înţelesul acestei cărţi, dar m-am bucurat de lectura inedită şi de asocierile ciudate dintre personaje şi întâmplări, şi o recomand cititorilor deschişi către experienţe literare noi. Pentru alte păreri, vă sugerez să citiţi şi recenzia făcută de Constantin Piştea.

 

***

 

Singurul final fericit pentru o poveste de dragoste e un accident este o carte care m-a intrigat destul de mult, aşa că am fost curioasă să văd ce spune autorul despre ea. În căutările mele am dat peste un interviu realizat de către scriitorul bolivian Edmundo Paz Soldán, cu ocazia publicării romanului în cadrul ciclului ‘Describo que escribo’, un proiect propus de Casa de América prin care autorii iberoamericani împărtăşesc cu cititorii experienţa de a scrie ca un proces de viaţă.

Pe scurt, João Paulo Cuenca explică cum metafora romanului este păpuşa Yoshiko, prin faptul că este o creaţie ce îşi câştigă o autonomie proprie, exact cum se întâmplă şi cu scrierile din momentul în care sunt oferite publicului. În domnul Okuda el a plantat obsesia scriitorilor pentru observarea oamenilor, dar şi obsesia pentru control.

Edmundo Paz Soldán sesizează cum Tokyo este un oraş al perversiunilor, dar şi un loc privilegiat pentru dezvoltarea voyerismului prin prisma multitudinii de aparate fotografice care se folosesc la fiecare minut. Supravegherea prin intermediul Sălii Periscopului aproape că este inutilă dacă ne gândim că oamenii din ziua de azi trăiesc într-un exhibiţionism constant prin mijlocul reţelelor de socializare. Ideea este continuată de JPC care spune că nu mai suntem stăpâni pe viaţa noastră pentru că fabricăm mereu probe ce ne pot fi dăunătoare, devenind astfel propriii spioni. Urmărirea constantă este o temă apăsătoare ce aminteşte de un SF distopic.

Pentru mine, o fotografie de familie este o aberaţie. Nu am poza nimănui în casă. Nu am păstrat niciodată fotografia vreunei fiinţe umane. Fotografiile au sens într-o reclamă, pentru a prezenta şi a vinde un produs oarecare. Dar nu pot păstra amintirea cuiva – sau nu pot ocupa spaţiul absenţei sale. O fotografie este o manipulare anormală: înăuntrul ei timpul nu există.

Poate febra asta de a înregistra a omenirii este legată de dorinţa de a da un sens lumii, ca un bibliotecar care face fişe şi pune cărţile în ordine. Eu nu mai simt nevoia asta. Văd, dar nu înregistrez nimic. În felul ăsta, e ca şi cum aş accepta dezordinea.

Interviul nu m-a lămurit cu privire la alegerea personajului feminin (de ce o româncă cu origini poloneze?), dar mi s-a părut interesantă asemănarea pe care o vede între fetişismul brazilienilor şi cel al japonezilor pentru transformarea femeii într-un obiect al dorinţei (ko-gal versus emblematica Girl from Ipanema care trăieşte pentru a fi gostosa (apetisantă).

Interviul poate fi urmărit integral pe site-ul Casa América.

Puteţi cumpăra cartea la un preţ bun de pe elefant.ro sau de pe libris.ro.

Lasă un comentariu

Filtru Spam