Darul Ioanei

Darul Ioanei este un roman de factură psihologică ce aminteşte de stilul lui Camil Petrescu, Anton Holban sau chiar şi de Gabriela Adameşteanu în volumul Provizorat. Personajul principal, Andrei Vlădescu, este tânărul intelectual rasat incapabil să susţină cu adevărat o relaţie, căutând în fiecare aventură trecătoare un ideal feminin pierdut. Poate cea mai sinceră legătură pe care o dezvoltă pe parcursul naraţiunii este legătura cu bătrâna doamnă Marga Pop, prin ochii căreia cititorul retrăieşte farmecul vieţii din perioada interbelică. Deasemenea, în imaginea tânărului nostru erou se oglindesc şi se răsfrâng toate obsesiile generaţiei comuniste frământate de atâtea lipsuri şi privaţiuni, culturale, economice dar şi spirituale.

Lectura progresează tensionat prin hăţişul mai multor perspective, fără însă a-şi pierde din intensitate. Complexitatea romanului se observă şi la nivelul construcţiei epice, acţiunea desfăşurându-se pe trei planuri. Pe de o parte, alunecăm în trecut, în anii 1920-1930, prin intermediul amintirilor şi reveriilor doamnei Marga, care nu-i permit să se obişnuiască cu noul regim totalitar. Rememorările au rolul de a umple spaţiul solitudinii, într-o încercare eşuată de a stopa trecerea timpului şi de a retrăi anii de tinereţe, dar funcţionează şi ca o punte de legătură între cele două lumi atunci când Andrei devine un martor tăcut şi se transpune inconştient în povestirile bătrânei. Dimensiunea prezentă, cel de-al doilea plan, capătă contur prin pleiada de escapade amoroase ale lui Andrei, care se zbate între convingerea că este îndrăgostit de iubita sa Ioana şi dorinţa febrilă de a avea o locuinţă proprie. Vocea narativă se schimbă pe măsură ce pătrundem în cel de-al treilea plan, reprezentat de viaţa politică, când asistăm la un şir lung de persecuţii din cauza convingerilor personale. Atmosfera de la redacţia ziarului unde lucrează Andrei este tensionată şi toate activităţile se învârt în jurul pilelor şi relaţiilor. Scriitorul doreşte să aducă o notă de autenticitate şi credibilitate când vine vorba de politică, aşa că pentru aceste capitole alege să schimbe naraţiunea de la persoana a treia la persoana întâi, prin vocea unui coleg de muncă de-al lui Andrei.

Stelian Ţurlea creează un roman viu ce poate fi privit şi ca o frescă a epocii comuniste. Nu sunt ocolite descrierile şedinţelor de partid, desfăşurarea sistemului de repartiţii, ocupaţia caselor mari şi alocarea de noi locuinţe vechilor proprietari „burghezi”, dar atinge şi subiecte sensibile precum torturarea intelectualilor. Nostalgia caselor prin sensul de apartenenţă, de cămin sau acasă pare a fi o temă răspândită în proza românească a secolului XX, pierderea acestora fiind resimţită ca şi pierderea unui suflet drag, a unei bucăţi din propria fiinţă. Pentru aprofundarea acestui subiect recomand şi citirea operelor Acasă de Mihai Zamfir sau Corpuri de iluminat de Stelian Tănase.

Andrei Vlădescu este un personaj complex, cu o imagine compusă fragmentar din numeroasele ipostaze în care este surprins. Colecţia de aventuri îl recomandă drept un tânar donjuan orgolios, mândru de cuceririle sale; postura de îndrăgostit îl pune într-o lumină de erou camilpetrescian, chinuit de îndoieli şi neîncredere; în poziţia de ziarist se luptă cu mecanismele rigide ale sistemului iar în calitate de chiriaş al doamnei Marga este pătruns de sentimente filiale.

Aş spune că titlul cărţii este foarte direct şi fără substraturi sau aluzii metaforice. Ioana îi oferă în dar lui Andrei libertatea pentru că îşi dă seama că el nu o poate iubi, dezlegăndu-l astfel de obligaţia de a o lua de nevastă pentru că l-a ajutat să obţină un apartament.

Darul Ioanei este un roman omogen cu o acţiune densă, dispersată pe mai multe paliere care se întrepătrund subtil. Stelian Ţurlea scrie nu doar un roman politic, psihologic sau de dragoste, dar surprinde şi printr-o construcţie monologică care balansează universul interior al personajelor cu realitatea exterioară.