Călător în lumea saşilor

Acum aproape un an citeam Povestea sașilor din Transilvania. Spusă chiar de ei, o serie de interviuri emoționante, prin care ni se dezvăluie povestea unei lumi vechi ce este acum reclădită pas cu pas, cu ajutorul localnicilor ce se întorc din străinătate pentru a-și lua în primire patrimoniul, în speranța de a duce mai departe moștenirea culturală a sașilor. 

Odată cu lectura acestui volum, a început să încolțească ideea unei călătorii în Transilvania, o zonă în care nu am ajuns niciodată până acum (nici măcar în Sibiu sau Sighișoara). Harta locurilor o aveam deja creionată, urma să străbat sătucele menționate în cartea Ruxandrei Hurezean, dar, a fost completată și de locațiile notate și descoperite de-a lungul timpului pe Designist, o platformă de arhitectură și design care prezintă cele mai faine spații și idei de amenajare (din punctul meu de vedere).

Cu rezervările făcute din timp și planurile bine stabilite, am pornit la drum și am avut parte de cea mai frumoasă vreme posibilă în luna octombrie. Soarele domol și coloristica copacilor au creat un peisaj tare pitoresc, demn de invidia oricărui aspirant la titlul “cel mai bun instagrammer”. Simt că nu mă credeți, așa că mă văd obligată să exemplific  

Ca să nu mă abat prea mult de la tematica blogului și de la ideea care a stat la baza acestei călătorii, o să vorbesc doar despre bisericile fortificate și casele de oaspeți în care am stat, în ideea de a promova destinații săseşti minunate, dar oarecum necunoscute publicului larg.

Primele opriri au fost lângă Sibiu, la Cisnădie și Cisnădioara, ambele micuțe și fermecătoare precum numele ce le poartă. La Cisnădie am zăbovit un pic la singura librărie din oraș, unde găsești mai mult articole de papetărie (din păcate, nu există cerere pentru beletristică, sunt prea puțini cititori), un spațiu închistat un timp, unde registrul se ține tot cu hârtie și pix, dar, plin de farmec datorită căldurii cu care te întâmpina proprietara, cât și datorită ghidușiilor micilor patrupede cu care-și împarte cămăruța. Bineînțeles, am vizitat și cetatea, dar am rămas mai mult cu gândul la cea din Cisnădioara, o bazilică romană în vârful unui deal, de unde ai parte de priveliști încântătoare asupra întregii văi.

La Cincşor ne-am bucurat de prima cazare în stil autentic săsesc, la casele de oaspeți cu același nume, restaurate cu multă grijă prin proiectele inițiate de către Biserica Evanghelică din Sibiu și doamna Carmen Schuster, o localnică ce a revenit în România după mulți ani petrecuți în Germania. Am înnoptat în clădirea fostei școli evanghelice în stil Art Noveau deoarece îmi doream foarte mult să petrec câteva momente de relaxare în livingul spațios și luminos, dar, mai ales să frunzăresc un pic cărțile din imensa bibliotecă. Foarte multe volume sunt în limba germană, dar sunt și destule în română, publicații mai vechi și mai noi din diferite domenii.

Ghid la biserică ne-a fost chiar doamna Carmen, care se ocupă atât de gestiunea caselor, cât și de promovarea acestui loc uimitor, prin organizarea de diferite evenimente (concerte, ateliere, petreceri private, etc.).   

Pe Eginald Schlattner, al 99-lea și ultimul preot la biserica luterană din Roşia nu l-am găsit acasă, așa că, ne-am mulțumit să admirăm bazilica romană fără să avem parte și de minunatele sale povești.

Am continuat drumul spre cetatea Slimnic, o incintă fortificată care te surprinde mai ales prin prezența arcadelor de inspirație gotică, cât și prin faptul că este locuită, iar urmele gospodăriei se îmbină frumos cu peisajul vechilor ziduri.

Biertan este foarte bine conservată și arată spectaculos. O îmbinare de atmosferă bucolică și iz de castel medieval. La 6 km depărtare, la biserica din Richiş, nu am găsit deschis, iar la numerele de telefon nu a răspuns nimeni (majoritatea bisericilor au afișat pe poartă un număr de casă sau telefon unde găsești cheia). Vorbisem inițial cu domnul Johann Schaas (dânsul și soția soția sa Johanna sunt singurii sași care mai trăiesc aici), dar, fiindcă este foarte în vârstă, a predat sarcina de curator altcuiva mai tânăr. Posibilități de cazare sunt la Casa Noah, un ansamblu de două căsuțe restaurate de către Paul Hemmerth, născut în Mediaș, plecat în Germania în anii ‘80, și întors în țară după Revoluție. A cumpărat la Richiș casa străbunicului lui Johann și el va fi păstrătorul cheii bisericii după ce Herr Schaas va trece în lumea celor drepți.

Capăt de linie în acea zi a fost Mălâncrav, o localitate aproape ruptă de lume, unde semnalul telefonic se pierde printre văi. Impresionant este conacul Apafi, restaurat de către Fundaţia Mihai Eminescu, pe care l-am și vizitat, dar cazarea am avut-o la Mălâncrav 276, o gospodărie rustică, dar primitoare, unde seara ne-am bucurat de o cină gustoasă pregătită de gazda noastră, cât și de spectacolul unui cer înstelat. Pentru luna octombrie nu a fost chiar ideal deoarece spațiul se încălzește greu în camerele cu sobă de fontă, dar, vara cred că este mai frumos, mai ales dacă îți place atmosfera câmpenească. Nu am mai apucat să mergem și la biserica de aici, am lăsat-o pentru o viitoare plimbare și pretext de înnoptare la conac

Dinspre Sighișoara spre Rupea, la mică distanță una de cealaltă, se înșiruie cetățile Saschiz, Cloaşterf, Criț, Meşendorf și Viscri. La Saschiz, pastorul ne-a invitat să poposim la o mică discuție în care ne-a povestit pe scurt despre Turnul cu ceas ce a servit drept model pentru turnul din Sighișoara, cât și despre planurile de restaurare a Cetății Țărăneşti din deal, pentru care tocmai au primit fonduri europene.

În Cloaşterf ne-am întors abia spre înserat deoarece am ales să petrecem ultima noapte la casa cu același nume, un loc cu un decor simplu, dar cu accente de inspirație transilvăneană (mobila este pictată manual).

La Criț am avut noroc să o găsim încă acolo (deși știam că stă doar pe timp de vară) pe doamna Sofia Folberth, în vârstă de 96 ani, care știe povestea vechii așezări mai bine decât oricine. Istoria ei nu diferă de cea a celorlalți sași. A emigrat în Germania, iar acum și-a luat libertatea de a trăi așa cum îi place, între cele două țări ale ei. Este ghid la biserica evanghelică, unde o găsiți vară de vară, refăcând trecutul pierdut al acestui popor pe de o parte, dar, pe de altă parte, asistând neputincioasă la curgerea timpului ce riscă să șteargă de pe hartă această mică așezare. Din fericire, prin intermediul fundației Mihai Eminescu, se organizează tabere și evenimente ce asigură promovarea acestui loc.

Poate cea mai puțin cunoscută dintre toate cetățile vizitate este cea de la Meşendorf, ale căror lucrări de restaurare au fost finalizate în 2015 și care mi s-a părut și printre cele mai fermecătoare. Era cât pe ce să nu o vedem deoarece era închisă, dar, chiar când ne pregăteam să plecăm, a apărut domnul Relu, curatorul bisericii, care muncea de zor în grădină la strânsul fânului. Foarte glumeț și amabil, ne-a lăsat să vizităm în tihnă, dar ne-a dat și câteva informații despre biserică. Aici vă puteți caza la Meșendorf Gasthaus.

La Viscri, “regina cetăților fortificate”, una din destinațiile preferate ale prințului Charles, am ajuns spre apus, aproape de ora închiderii. Este într-adevăr bine conservată și aduce un pic cu castelul Bran, dar, cred că farmecul i se datorează și datorită poziției pe o mică colină și peisajului pitoresc de care ai parte când urci în turnuri.

Drumul până acolo nu este însă deloc de vis (dinspre Bunești, la întoarcere l-am descoperit pe cel prin Dacia), dar, ne-am dres apoi la o cină delicioasă în șura de la Viscri 32.

Și-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea mea în țara sașilor așa.