O cale îngustă spre nordul îndepărtat

postat în: Dragoste, Istoric, Modern | 13

cl14_o_cale_ingusta_spre_nordul_indepartat_de_richard_flanagan

Autor: Richard Flanagan

Anul apariției: 2015

Editura: Litera

ISBN: 978-606-741-770-8

Număr pagini: 416

O carte bună te lasă cu dorința de a o reciti. O carte excepţională te obligă să-ți recitești sufletul.

O cale îngustă spre nordul îndepărtat este câştigătoarea Man Booker prize de anul trecut, o carte ce impresionează nu doar printr-o scriitură desăvârşită sau un subiect dramatic bine conturat, ci şi prin forţa trăirilor pe care le degajă şi intensitatea palpabilă a evenimentelor descrise.

În ciuda faptului că Richard Flanagan este de meserie jurnalist, limbajul nu are nimic de-a face cu rigiditatea articoler de ştiri, din contră, este poetic de la prima până la ultima pagină.  Începutul romanului este ca un puzzle întortocheat, compus din frânturi de amintiri din copilărie şi tinereţe, amestecate cu indicii cu privire la anii de război şi dispreţul pentru statutul de erou naţional al protagonistului. Pendulările continue între trecut şi prezent, cu multitudinea de personaje şi poreclele lor, sunt pe alocuri deconcertante, dar, odată ce te infiltrezi în conştiinţa personajului principal, Dorrigo Evans, eşti prins într-o poveste de dragoste şi de război care fascinează şi întristează deopotrivă.

Pornind de la întâmplări reale în structurarea romanului, Flanagan explorează o părticică din cel de-al doilea război mondial, şi se concentrează pe episodul construirii căii ferate (Calea ferată a morţii) dintre Birmania (sau Uniunea Myanmar) şi Thailanda cu ajutorul prizonierilor din lagărele japoneze. Printre aceştia se află şi Dorrigo Evans, un doctor australian, prins între datoria profesiei şi statutul de colonel, obligat să se supună legilor crude ale războiului. 

thailand-hellfire-pass-l0532372

Deşi atrocităţile lagărului sunt redate fără prea multe menajamente, iar scenele repugnante sunt foarte grafice, există o armonie a limbajului, o pojghiţă diafană care îmbracă frumos textul şi care îţi menţine viu interesul pe tot parcursul evenimentelor. Prin poveştile lui Gardiner Oacheşu, Mărunţelul, Cap de oaie, Jack Rainbow, etc. vedem cum nevoile umane de bază se transformă în singura grijă a zilei de mâine, oamenii fiind reduşi la instinctele animalice. În lupta pentru existenţă, prizonierii – chinuiţi de boli (malarie, holeră, beri-beri, ulceraţii) şi slăbiţi din cauza foametei, obligaţi la muncă silnică şi bătăi crunte – asistă la degradarea fizică a propriilor trupuri, dar şi la o lecţie de solidaritate presărată cu mici glume care reuşesc să-i menţină pe linia de plutire.

Supraviețuirea, curajul, dragostea – toate aceste lucruri nu sălășluiaiu într-un singur om. Fie sălășluiau în toți, fie mureau în toți, și oamenii odată cu ele; prizonierii ajunseră să creadă că a abandona un singur om însemna să se abandoneze pe ei înșiși.

Dincolo de reperele istorice şi geografice pe care această carte le furnizează, O cale îngustă spre nordul îndepărtat este şi o analiză a diferenţelor culturale asiatice şi europene, prin prisma introspecţiilor comandanţilor japonezi în ceea ce priveşte conceptul demnităţii, concept care îi determină să îndeplinească cerinţele împăratului fără ezitări.

Odată încheiat războiul, supravieţuitorii, inclusiv Dorrigo Evans, trăiesc iniţial cu teama că amintirile lor se va dizolva şi că ororile suferite nu vor mai fi contat, munca la Linie (calea ferată din Birmania) devenind astfel singura realitate. Deznădejdea fără margini, dublată de pierderea credinţei, duce la anihilarea vieţii dinaintea lagărului, o viaţă care nu va mai fi niciodată la fel. Treptat, foştii prizonieri se lasă răpuşi de amprenta timpului şi reuşesc să diminueze impactul anilor de război. Singurul moment de eliberare are loc atunci când sparg nişte acvarii şi dau drumul peştilor în apă, un gest simbolic al descătuşării de trecut. În cazul foştilor gardieni japonezi, precum Nakamura, vinovăţia nu se instalează în niciun moment, aceştia trăind în continuare cu convingerea că şi-au făcut doar datoria faţă de împărat.

Pănă la urmă rămaseră doar căldura și norii de ploaie, insectele, păsările, animalele și vegetația care nici nu știau nimic, nici că le păsa. Oamenii sunt doar una dintre numeroasele forme de viață, și toate aceste forme de viață țin să trăiască, iar cea mai înaltă formă de viață e libertatea: omul vrea să fie om, norul vrea să fie nor, bambusul vrea să fie bambus.

Revin acum şi la componenta romantică a cărţii, care, deşi ca întindere ocupă o parte mai mică, este esenţială în înţelegerea acţiunilor lui Dorrigo Evans şi reprezintă firul narativ cel mai emoţionant. Dorrigo şi Amy trăiesc o poveste de dragoste interzisă, o poveste mai presus de cuvinte, subtilă ca atingerea firelor de praf dar năvalnică ca tumultul valurilor.

Atingerea ei îl electriza, îl paraliză și, în mijlocul zgomotului, al fumului și al agitației din jur, atingerea aceea fu singurul lucru pe care-l percepu. Universul și lumea, viața lui și trupul lui, toate se reduseră la acel punct electric de contact. Se uită împreună cu ea la mâinile lor. Și totuşi credea că nu înseamnă nimic. Fiindcă nu trebuia să însemne nimic. Mâna ei pe mâna lui. Mâna lui acoperită de mâna ei. A crede altceva era o greșeală.

[S] Întâlnirile celor doi au loc în spaţiul închis al unei camere de hotel cu vedere spre mare, un spaţiu care peste ani capătă valenţele unui sanctuar ce păstrează neîntinată noţiunea de iubire, dar care poartă şi amprenta adevărata a personalităţii celor doi îndăgostiţi. Despărţirea inevitabilă din cauza războiului, iar apoi scrisoarea pe care Dorrigo o primeşte în perioada lagărului contribuie la ruperea definitivă a relaţiei care de acum vă dăinui doar la adăpostul tăcut al propriilor suflete chinuite.

Amy îl simțea în spatele ei, gâfâind, și își dădea seama că dragostea nu e nici bunătate și nici fericire. Nu era neapărat și mereu nefericită cu Keith, nici sentimentele ei față de Dorrigo nu erau mereu sau exacte de fericire. Pentru Amy, dragostea era universul care atinge, care explodează într-o ființă umană, și acea ființă umană explodând în univers. Era anihilarea, distrugătorul lumilor. Și în timp ce stătea în pat, simțind cum Keith plânge încet în spatele ei, înțelegea că dragostea se sfârsește de-abia atunci când forța ei exorcizată în nefericire și cruzime, și uitare, ca și în bunătate și bucurie. Și în fiecare noapte, așa cum stătea acolo, simțea cum i se învălmășesc în stomac cioburi de sticlă – sfârtecând-o, sfârtecând-o, sfârtecând-o.

[S] Firul erotic al romanului nu se opreşte aici, căci Dorrigo sfârşeşte prin a se căsători cu Ella, logodnica lui dinaintea războiului, care, întocmai ca Penelopa, îşi aşteaptă eroul să se întoarcă. Departe de a avea o căsnicie fericită, presărată adeseori cu infidelităţi, există totuşi un moment de cumpănă în viaţa celor doi când Dorrigo realizează că într-un fel îşi iubeşte soţia, iar în acest moment îşi recapătă umanitatea.

Şi dacă n-o uitase pe Amy în primii ani de după război, la fel cum Amy fusese o vreme singura lui raţiune de a fi, acum se gândea din ce în ce mai puţin la ea. Încercând să scape de fatalitatea memoriei, descoperea cu o mare tristeţe că, dacă te agăţi de trecut, nu faci decât să percepi cu şi mai mare intensitate tot ce-ai pierdut. A păstra un gest, un miros, un zâmbet era ca şi cum l-ai fi turnat în ghips, ceva fix, o mască a morţii care, de îndată ce o atingeai, se fărâmiţa, prefăcându-se în praf. Şi, pe măsură ce, de-a lungul anilor, amintirea lui Amy se estompa, Ella devenea aliatul cel mai redutabil şi consilierul lui cel mai bun.

Căutările sale de înţelegere şi retrăire a iubirii se materializează şi într-un moment unic de intimitate cu fosta soţie a unui coleg din armată, care sintetizează esenţa dragostei.

Am o prietenă în Fern Tree care predă pianul. Eu sunt afonă. Dar într-o zi îmi spunea că fiecare încăpere are o notă. Nu trebuie decât să o găsești. A început să cânte, sus, jos, sus, jos. Și brusc am auzit cum o notă, ricoșată de pereți, s-a ridicat din podea și a umplut locul cu un sunet perfect. Un sunet minunat. Două lucruri complet diferite, o notă și o încăpere care se găsesc una pe alta. Suna…perfect. Sunt caraghioasă? Ce credeți, domnule Evans, asta să fie dragostea? Nota care se întoarce la tine? Care te găsește chiar și atunci când nu vrei să fii găsit? Într-o zi găsești pe cineva și tot ce e acel cineva se întoarce la tine într-un mod ciudat, ca un sunet? Ca un sunet care se potrivește. E minunat. Știu că nu explic prea bine tot ce cred. Nu mă prea pricep la cuvinte. Dar asta eram noi. Nu ne-am cunoscut cu adevărat. Nu sunt sigură că mi-a plăcut totul la el. Poate în unele privințe îl enervam și eu. Dar eu eram camera, iar el era nota aceea, și acum nu mai e. Și totul e tăcut.

La nivelul structurii romanului există o simetrie a textului, redată extrem de sensibil prin metafora luminii care simbolizează atât renaşterea fizică, cât şi spirituală:

Oare de ce la începutul tuturor lucrurilor este mereu lumina? Primele amintiri ale lui Dorrigo Evans erau despre soarele care umplea de raze o biserică în care şedea alături de mama şi bunica lui. O biserică de lemn. O lumină orbitoare prin a cărei bucurie transcendentală păşea nesigur, revenind mereu în braţele femeilor.

Luna se pierduse. Aprinse din nou felinarul şi se îndreptă spre latrina din bambus de la capătul celălalt al lagărului, se uşură, şi, la întoarcere, zări, la marginea cărării pline de noroi, în mijlocul întunericului copleşitor, o floare stacojie.

Obsesia autorului pentru lumină nu se opreşte aici, căci amintirile lui Dorrigo din copilărie poartă amprenta cerului albastru, iar lagărul are amprenta cerului negru. Simbolistica antitetică se regăseşte şi în opoziţia dintre haikul (poezie japoneză) simplu, în formă de cerc, care sugerează un ciclu de viaţă complet şi Linia (calea ferată a morţii) cea fără de sfârşit şi finalitate.

O cale îngustă spre nordul îndepărtat este o carte răscolitoare atât din punctul de vedere al poveştii de război, cât şi al celei de dragoste. Cu o scriitură fluidă, autorul se miscă cu uşurinţă în timp şi spaţiu şi reuşeşte să cuprindă dimensiunea culturală şi geografică a unei întâmplări din istoria Australiei prin scene vii de camaraderie şi anduranţă, dar creează şi un episod romantic visceral ce mi-a amintit de Scrisorar. O carte care se citeşte cu creionul în mână, cu mici momente de reflecţie pentru a putea pătrunde preaplinul acestei scriituri.

 

Puteţi cumpăra cartea la un preţ bun de pe libris.ro sau elefant.ro.

13 Răspunsuri

  1. Așadar, trebuie să parcurg Scrisorar. Bine, fie!

    Mi-a plăcut mult recenzia ta, pe care m-am abținut s-o citesc până n-am scris-o pe a mea. O cale îngustă spre nordul îndepărtat tocmai a urcat în TOP3 cărți favorite pentru anul acesta așa că, la fel ca și cu Sticletele, e o carte pe care o recomand din inimă. Prin urrmare, îți mulțumesc Dana că ai mai dăruit un link pentru convins oameni :D

    • Şi eu prefer să nu citesc recenzii până nu o scriu pe a mea, să nu cumva să mă influenţeze :D
      Sper că o să convingem cât mai multă lume să citească cartea lui Flanagan, chiar este minunată.

  2. M-ai convins pe mine (pentru a nu stiu cata oara, deja) :D
    Imi plac cartile care redau durerea unor vremuri pe care nu le-am cunoscut. Imi place sa descopar cat de puternici au fost cei care s-au nascut inaintea noastra si cate au indurat pentru supravietuire ori pentru un zambet. Momentan citesc o carte de debut a unui roman, o carte impresionanta care cred ca ti-ar placea si tie, urmand cam acelasi stil despre care ai vorbit in recenzia de aici. Se numeste „Emigration blues”, scrisa de Titus Radu. Protagonistul romanului a luat parte la revolutie, iar 18 ani mai tarziu se chinuie sa paraseasca tara in cautarea unui loc de munca. Nu spun mai multe ca nu-mi place sa fiu spoiler. :d
    Cand fac rost de bani, am zis ca o sa cumpar alte 3 exemplare si le dau cadou. E prea grozava cartea!

    • Mă bucur să văd că pot inspira alţi cititori, dar chiar este o carte ce-şi merită toată lauda.
      Am şi eu „Emigration Blues”, mi-a dăruit-o scriitorul cam acum 1 lună, doar că nu am apucat să o citesc. O am în plan undeva pe la jumătatea lui noiembrie. Abia aştept să văd recenzia ta :)

  3. Recunosc ca nu sunt un cititor .. dar sotia citeste mult, cu ajutorul tau am putut sa fac o alegere de carte ca sa ii fac cadou :)

  4. Heiii ,buna! Am o intrebare :Aceasta act. are loc in timpul celui de al doilea Razboi Mondial …intrebare e :intre ce state ? …..Japonia si Sua sau Japonia si China ? ….Si plecand de la ideea aceasta , de razboi, care a fost cauza acestui razboi. Va rog sa-mi raspundeti,daca doriti.Multumesc!

    • Nu sunt expertă în istorie, aşa că îţi sugerez să cauţi aceste informaţii pe internet. Poţi încerca chiar pe wikipedia: https://en.wikipedia.org/wiki/Burma_Railway
      Episodul descris în carte se referă la prizonierii de război (aliaţi SUA – englezi, australieni, etc) luaţi de către japonezi în urma luptelor duse pentru preluarea mai multor state foste colonii britanice din Asia.

  5. Buna!
    Help me,please!
    Deci , am citit cartea..e ok ,m-a impresionant profund relatarea anumitor intamplari,precum: maltratarea prizonierilor cu scopul de a constr. acea Linie….
    In acest context, intrebarea este: nu mi dau seama cum imbina firele narative: ba spune cum e in lagar , cum acorda prim ajutor oamenilor iar mai apoi, spune cum îi
    merge in casnicia cu Ella . Impleteste prezentul cu trecutul. …I don’t understand !
    Si cu scrisoarea ….citeam anumite recenzii, pentru a ma documenta…spune ceva de genu :,,..Dorrigo primeste o scrisoare care ii schimba pentru totdeauna cursul vietii”…Care scrisoare ? Cea mentionata la finalul cartii? (Scrisoarea trimisa de Ella in care îi spune ca Amy a murit ?)

    • Da, este voba de scrisoarea din ultimele pagini.
      Dacă nu înțelegi alternanța trecutului cu prezentul poate ar fi bine să recitești cartea peste câțiva ani, nu-mi dau seama cum îți pot explica eu folosirea acestei cosntrucții narative.

  6. Eu maine trebuie sa o prezint la istorie….
    Daca aveam timp ,o mai citeam odata.
    Nu stiu , nu mi dau seama de ce in unele pagini spune ceva din ce face el in prezent ,iar in altele spune despre lagar.Salteaza de la prezent la trecut…Pe la jumatatea cartii am spus ca nu e foarte complex si ca nu mi va fi greu sa o citesc , dar….

    • Acțiunea principală se bazează în mare parte pe amintirile de război. Din prezentul nartiv, scriitorul face aceste digresiuni în trecut. Într-un mod mai simplu spus, acțiunea are loc pe 2 planuri, trecut și prezent, întâmplările fiind amestecate.
      E ca și cum tu te-ai gândi la ceva ce ai făcut în copilărie și povestești unui prieten, dar, în același timp viața continuă.

  7. Aaa, si spre exemplu casatoria cu Ella , intalnirea cu Amy face parte din viata lui prezenta iar ce este legat de razboi… ,el doar povestea…

Lasă un comentariu

Filtru Spam