Pământ neîmblânzit

Volumul Pământ neîmblânzit de Jhumpa Lahiri este un amestec inedit de 5 nuvele şi un microroman în care scriitoarea împleteşte cu măiestrie poveştile de viaţă ale indienilor sosiţi pe tărămul Americii. Pe parcursul a celor 350 pagini, Jhumpa Lahiri analizează în detaliu neliniştile şi suferinţele personajelor sale ce conturează un tablou nuanţat al psihologiei şi comportamentului specifice imigranţilor.

În ciuda construcţiei fragmentare, trecerea de la o nuvelă la alta se face uşor, fără să simţi neapărat nevoia să reţii detalii precum nume sau locuri. Subiectele abordate sunt comune tuturor scrierilor, de unde rezultă şi omogenitatea textului, iar lectura este filtrată prin prisma trăilor şi mai puţin a evenimentelor. Aşa cum spuneam şi despre romanul Ministerul durerii, tematica dezrădăcinării şi a neapartenenţei este o temă foarte actuală în literatura contemporană, iar Pământ neîmblânzit este o oglindă vie a acestei realităţi mondiale. Nuvelele prezintă personaje aflate la prima generaţie de imigranţi, de unde rezultă şi conflictul inevitabil între membrii familiei, înstrăinarea de părinţi şi de tradiţia hindusă. Copiii dornici să se integreze în societatea americană renunţă pe rând la hainele şi mâncărurile tradiţionale, vorbesc engleză fără accent iar cunoştinţele de bengali se risipesc şi nu se transmit generaţiilor viitoare. Pentru ei India este o ţară îndepărtată a rudelor pe care le vizitează o dată pe an, dar de care nu se simt legaţi.  Lipsa de comunicare între părinţi şi copii cât şi lupta pentru adaptare se consumă în spatele uşilor închise, în propria carapace a sufletului şi uneori se concretizează chiar în alcoolism:

Părinţii ei fuseseră întotdeauna orbi la lucrurile care-i torturau pe copiii lor: pentru că erau sâcâiţi la şcoală din pricina culorii pielii sau din cauza lucrurilor ciudate pe care uneori mama lor le punea în pacheţelul lor pentru prânz, sandvişuri cu cartofi şi curry care păta feliile de pâine Wonderbread. Ce alt motiv de nemulţumire ar fi putut să aibă? Aşa se gândeau probabil părinţii ei. „Depresie” era un cuvânt străin pentru ei, o chestie americană. după părerea lor, copiii lor erau imuni la greutăţile şi nedreptăţile pe care ei le lăsaseră în urma lor în India, de parcă vaccinurile pe care le făcuseră când erau mici le-ar fi garantat o existenţă lipsită de suferinţă.

Contrastul între mentalităţile diferite ale generaţiilor se observă şi la nivelul căsniciilor. Părinţii au în mare parte căsătorii aranjate, aşa cum se practică în cultura hindi, ce se traduc printr-o singurătate în doi de dragul convenţiilor. Femeile sunt consemnate sferei domestice şi li se permit refugiul în iubiri platonice, pe când taţii sunt mai mult preocupaţi de muncă. A doua generaţie de imigranţi este o generaţie la fel de debusolată şi inadaptată, în ciuda relaţiilor interculturale şi a obiceiurilor americane pe care le cultivă cu precădere.

Nu era teribil faptul că, după atâta efort pe care îl depui ca să găseşti pe cineva cu care să îţi petreci viaţa, după ce întemeiezi o familie cu acea persoană, chiar şi în ciuda faptului că îţi este dor de perechea ta, nu e teribil faptul că cel mai mult tânjeşti după singurătate, singurul lucru care, chiar şi în doze mici, îţi păstrează mintea întreagă? 

M-aş fi aşteptat ca Pământ neîmblânzit să vorbească despre familii sărace ce reuşesc în America, dar, în mod surprinzător, toate personajele provin din pături sociale înstărite şi urmează facultăţi de elită precum Harvard, MIT, Bryn Mawr. Obsesia autoarei pentru universităţile prestigioase este pe alocuri deranjantă, dar mă gândesc că poate subcoştient şi-a dorit schimbarea opiniei publice generale în ceea ce priveşte indienii imigranţi.

Partea a doua a volumului, microromanul Hema şi Kaushik este şi partea mea preferată. Cele 3 capitole, scrise din perspective narative diferite, compun cu afecţiune o poveste de iubire adolescentină ce se concretizează la maturitate. Prima relatare este notată din perspectiva Hemei sub forma unei scrisori adresate lui Kaushik şi este o relatare vibrantă a întâlnirii dintre cei doi, cât şi o confesiune de dragoste ce mi-a amintit puţin de magia textelor din Scrisorar. Al doilea capitol, povestirea lui Kaushik, nu este atât de personală, dar merge pe aceeaşi linie emoţionantă şi vorbeşte despre legătura spirituală pe care moartea o creează între semeni. Finalul microromanului este sfâşietor. Deşi cititorul se aşteaptă ca cei doi îndrăgostiţi să nu aibă parte de un happy end, ultimele rânduri te iau total prin suprindere şi realizezi neânsemnătatea firii umane în faţa forţei naturii.

Dar eu n-aveam nevoie de nici o dovadă a absenţei tale de pe lume; o simţisem la fel de limpede şi de implacabil ca pe celulele care se înmulţeau şi prindeau formă în trupul meu.