Ministerul durerii

Și totuși, lipsea ceva. Senzația, o senzație a absenței, aproape fizică mă însoțea uneori în mers, iar eu nu-i descopeream originea.

Prin această frază se poate sintetiza întreaga esență a Ministerului durerii, un roman ce surprinde sentimentele de alienare, singurătate și neapartenență ale personajului principal Tanja Lucić, în lupta sa pentru a răzbate dincolo de granițele țării, odată cu destrămarea Iugoslaviei.

Tanja întruchipează de fapt un personaj colectiv, reprezintă imigrantul epocii anilor ’90 din blocul sud-estic al Europei, aflat în căutarea unei noi identități în Occident, odată cu căderea comunismului. Deși în Olanda reușește să-și construiască o viață nouă, nu se poate rupe de trecut și suferă de așa-numita iugonostalgie, după cum ea însăși recunoaște. Inconștient sau nu, Tanja reînvie vechile obiceiuri în toate acțiunile pe care le întreprinde: la facultatea unde predă le cere studenților să retrăiască trecutul crezând că astfel se vor elibera de strânsorile amintirilor; pe stradă tânjește să asculte un cântec țigănesc cum numai sârbii știu să interpreteze, iar atunci când merge la piața cu specific iugoslav cumpără emblematica sacoșă de rafie ce reunește simbolic memoria colectivă a dezrădăcinării est-europenilor:

Sacoșa de rafie cu dungi roșii, albe și albastre. E cel mai ieftin bagaj de călătorie din lume, o replică proletară la gențile Louis Vitton. Are o viață de nomad, de refugiat, de vagabond, fiind un adevărat maestru al supraviețuirii; ea trece granițe fără pașaport și călătorește fără bilet cu cele mai ieftine mijloace de transport.

Întoarsă la Zagreb pentro o scurtă vizită, Tanja descoperă cu mirare că timpul nu s-a oprit în loc după plecarea sa și că atât ea cât și istoria recentă au fost uitate de mama sa și cunoștințele acesteia, ca și cum ar suferi de amnezie comună. Înfrângerea este resimțită atât de cei care au emigrat cât și de cei rămași acasă, singura victorie fiind reprezentată de momentul plecării în sine  în speranța găsirii unui nou cămin.

Dubravka Ugrešić creează o paralelă realistă între cele două culturi, cea olandeză și cea iugoslavă. Deși în prezent yugoşii (sârbi, bosniaci și croați), sunt despărțiți din punct de vedere teritorial, nu există între aceștia diferențe lingvistice notabile, iar cultura lor este una comună, strâns legată de anii dictaturii lui Tito. În contrast, Olanda este prezentată ca un teritoriu al libertății de expresie, în toate formele sale.

Romanul, încărcat de stări dramatice sufletești, transmite un mesaj pe cât de simplu, pe atât de trist, și anume că nu poți să te lepezi de origini oricât de mult ai încerca. Singura opțiune rămasă este să pretinzi că te integrezi în noua viață și să lași într-un colț uitate chinurile spiritului care refuză adaptarea.

Scris într-un stil simplu și direct, sub forma unui jurnal inspirat din viața autoarei Dubravka Ugrešić (chiar dacă aceasta neagă asemănările biografice), Ministerul durerii este un tablou viu ce surpinde printr-o varietate de nuanțe drama imigranților din spațiul balcanic care, fără voie, se caută instinctiv unii pe alții prin prisma faptului că între cei care au trecut prin comunism se creează o relație de apartenență la un spațiu greu încercat de-a lungul istoriei și o senzație de inferioritate în raport cu Vestul. Cred că romanul își găsește mai degrabă ecou în rândurile cititorilor occidentali având în vedere că literatura și cinematografia românească sunt deja împânzite de tematica comunismului, deși, recunosc că am privit anumite pasaje cu duioșie și empatie pentru că prea seamănă anumite trăiri cu angoasă românească.

Puteţi cumpăra cartea la un preţ bun de pe cartepedia.ro sau cărturești.ro.