Nostalgii interbelice în perioada comunismului

Perioada interbelică exercită şi în prezent o mare fascinaţie prin prisma efervescenţei culturale şi a democraţiei politice, fascinaţie care a fost transpusă nu de puţine ori în pagini de roman. Din scrierile apărute relativ recent, două titluri autobiografice care surprind această perioadă mi-au trecut prin mână: Între uitare şi memorie – Micaela Ghiţescu şi Memoria frunzelor moarte – Marie-Hélène Fabra Brătianu.

Doamna Micaela Ghiţescu nu are nevoie de prea multe prezentări, fiind o figură emblematică a spaţiului lusofon din România, traducătoare a peste 70 de volume din portugheză, spaniolă, franceză şi germană, autoare de dicţionare şi gramatici, premiată în ţară şi în străinătate.

Prezenta autobiografie se conturează ca un portret viu şi lucid a vieţii în timpul regimului comunist. Fiică de intelectuali, de o origine aşa-zis “nesănătoasă”, Micaela este aspru pedepsită de sistem, trecând prin numeroase suferinţe şi momente de înjosire, atât în plan personal, cât şi profesional. În anii de închisoare, răzbate foarte mult puterea speranţei, tenacitatea şi dorinţa acerbă de a învinge sistemul, impresionant în acest sens fiind momentul când află de moartea lui Stalin şi împreună cu ceilalţi deţinuţii fredonează prin codul Morse Oda Bucuriei. Povestirea ei este o dovadă a triumfului spiritului care refuză să se lase doborât sub presiunea comunismului. Micaela îşi găseşte refugiul în traducerile din limba portugheză, uşor-uşor reuşind să şi călătorească, să spere şi să viseze la o lume mai bună.

Este destul de greu ca generaţia mea, crescută în plin capitalism, să înţeleagă destinul celor care au trăit înainte de comunism, plăcerea cu care se citea o carte, dorinţa pentru adevăr şi dreptate, dragostea pentru cultură, dar, dacă te laşi sedus de povestirile nostalgice ale acestei autobiografii, reuşeşti să pătrunzi şi să înţelegi destul de bine spiritul şi pulsul acelei epoci.

Naturaleţea exprimării, fluiditatea frazelor şi tonul modest, compun memoriile doamnei Ghiţescu care sunt deopotrivă caracterizate de speranţă pentru viitor, dar şi de nostalgia trecutului.

Autor: Marie-Hélène Fabra Brătianu

Anul apariției: 2012

Editura: Humanitas

ISBN: 978-973-50-3573-0

Număr pagini: 268

Oarecum la polul opus faţă de autobiografia Micaelei Ghiţescu, Memoria frunzelor moarte este o evocare dulce-amară a anilor interbelici, dar, ceea ce lipseşte cu desăvârşire din relatarea la persoana întâi este sentimentalismul şi regretul faţă de trecut. Marie-Hèlène este născută şi crescută la Paris, ea nefiind astfel capabilă să înţeleagă durerea mamei şi a bunicii de a fi părăsit România. Îi lipseşte dragostea şi dorinţa de a reveni în ţară, motiv pentru care rămâne indiferentă la încercările familiei de a-şi recupera moştenirile, iar România pentru ea sunt doar nişte frânturi de poveşti apăsătoare. Nostalgia pentru trecut este redată doar prin jurnalul bunicii şi prin încercările mamei de a contribui la noua viaţă politică. Aceste memorii sugerează subtil decăderea neamului Brătienilor şi renunţarea la trecut.

Memoria frunzelor moarte este şi un volum de amintiri care vorbeşte despre relaţiile complicate de familie a trei generaţii de femei, crescute şi educate la poluri diferite. Marie-Hélène Fabra Brătianu, scriitoarea, este cea care recompune istoria Brătienilor prin relicvele păstrate de către mama sa, Ileana Brătianu şi bunica, Elena Brătianu (fostă Sturza). Cartea reuneşte impresiile tinerei Marie-Hélène la primul său contact cu România, ţară unde ajunge constrânsă de împrejurări şi faţă de care o încearcă sentimente ambigue. Extravaganţele mamei întreţinute pe ascuns la Paris (echitaţie, vinuri scumpe) se răsfrâng şi în imaginea înmormântării şi obiceiurilor năucitoare pe care trebuie să le îndeplinească. Elena Brătianu se agaţă de trecut cu o şi mai mare încrâncenare, ea neconcepând să fie tratată altfel decât potrivit rangului său de prinţesă. Paginile jurnalului său sunt deopotrivă o cronică a evenimentelor istorice, dar şi o cronică personala, unde accentul cade pe high-life-ul vieţii interbelicii.

Titlul cărţii nu este întâmplător, ci face referire directă la una din obligaţiile pe care trebuia să le îndeplinească bunica autoarei în timpul anilor de detenţie, şi anume, să adune frunzele picate în curtea închisorii.

Cele două romane redau realităţile deconcertante care au dus la formarea României de azi, dar vorbesc şi despre idealismul anilor interbelici văzuţi prin prisma clasei intelectuale. Merită citite de toţi cei care vor să înţeleagă mai bine istoria recentă a ţării.

Imagine reprezentativă: BucureştiiVechiŞiNoi