Cronică în piatră

Cu Ismail Kadaré m-am întâlnit prima dată anul trecut prin lectura romanului Viaţa, jocul şi moartea lui Lul Mazrek, penultima carte a scriitorului tradusă în limba română şi lansată în cadrul târgului Bookfest. Nu pot să spun că m-am familiarizat foarte tare cu stilul său, mai ales că am citit opere diferite ca şi tematică, dar, la nivel semantic, mi-au atras atenţia lirismul frazelor sau pasajele ironico-umoristice. Dacă în volumul amintit mai sus am asistat la un episod din viaţa albanezilor sub regimul communist, Cronică în piatră este o scriere evocativă a anilor celui de-al doilea război mondial, dar şi o meditaţie asupra trecerii timpului oglindită în schimbările caracterului uman şi în cele ale mediului înconjurător.

Dincolo de caracterul istoric şi politic, dimensiunea cea mai interesantă a acestui roman o reprezintă frânturile autentice din viaţa locuitorilor din oraşul de la poalele munţilor, Gjirokastër. Deşi textul nu oferă indicii concrete cu privire la spaţiul real al întâmplărilor, discursul narativ la persoana întâi ne oferă posibilitatea de a plasa acţiunea în locul natal al lui Kadaré, prin ochii unui băieţel de aproximativ 6-7 ani (autorul este născut în 1936, iar evenimentele descrise au avut loc în 1942-1943). Suntem aşadar în faţa unui tablou magic de război, conturat prin intermediul percepţiei unui copil cu o imaginaţie bogată. Înţelegerea transformărilor prin care trece micul oraş de provincie se răsfrânge la nivelul gândirii colective a concetăţenilor, un obicei neîntinat de-a lungul vremii. Deşi nu există referinţe directe cu privire la religia personajelor din Gjirokastër, originile musulmane ale lui lui Kadaré ne îndeamnă să căutam sensul întâmplărilor în obiceiurile şi tradiţiile populare ce dăinuie în această regiune de secole întregi. Locuitorii sunt mereu sub asediul farmecelor care se fac prin folosirea resturilor materiale (precum cenuşa) sau resturilor umane (păr, unghii) şi seamănă haos de fiecare data. Apariţia lor este văzută în strânsă legătură cu semnele noii civilizaţii care acaparează oraşul rând pe rând: aeroportul este un simbol al răului, în aceeaşi măsură în care bordelul este un loc al pierzaniei.

În mijlocul acestui conflict şi al unei continue alternanţe de ocupaţie italiană, grecească sau germană, autorul prezintă lucrurile din perspectiva inocenţei copilăriei, accentele dramatice fiind realizate prin prisma utilizări unei alegorii subtile a întunericului şi a luminii. Efectul puternic vizual este strâns legat de capacitatea omului de a vedea, iar în acest sens protagonistul nostru se foloseşte de ochelari pentru a vedea bine, ceea ce ar indica faptul că adulţii au o imagine distorsionată asupra faptelor, doar mintea unui copil fiind capabilă să perceapă lucrurile în esenţa lor.

Cu geamul la un ochi, închizând ochiul celălalt, am admirat mult timp panorama ce mi se înfăţişa de la fereastră. Imaginea era ciudată. Parcă o mână nevăzută ştersese ceaţa ce învăluia totul, cum ai şterge un geam aburit, peisajul descoperindu-se în faţa mea apropiat şi clar. Dar asta m-a nemulţumit. Eram învăţat să văd totul ca sub o cortină de ceaţă, conturururile descompunându-se ţi unindu-se la loc cu uşurinţă fără să mă neliniştească prea mult lipsa lor de claritate. 

Observăm că totul se învârte în jurul acestui simţ primordial al văzului, de la folosirea multor blesteme legate de ochi, până la ordinul italienilor de oscuramento, odată cu lăsarea serii. Dar, opoziţia întuneric-lumină şi metafora vieţii este cel mai bine evidenţiată în următorul pasaj liric, ce face trimiteri la opera lui Paul Gaugain, De unde venim? Ce suntem? Încotro ne îndreptăm?. Parcursul picăturilor în natură nu este nimic altceva decât reinterpretarea celebrului tablou în care artistul francez înfățișează viaţa omului de la naştere până la moarte, folosindu-se de simboluri creştine sau păgâne:

Îmi închipuiam drumurile nenumăratelor picături, care se rostogoleau acum pe suprafaţa înclinată a acoperişului, grăbindu-se să ajungă pe pământ, pentru ca mai apoi să se evapore şi să se ridice din nou acolo sus, în norii albi. Ele nu ştiau că la colţul streaşinii le aştepta o capcană perfidă, burlanul de tablă. Dar tocmai în momentul când se pregăteau să sară de pe acoperiş pe pământ, picăturile de ploaie se trezeau brusc în burlanul îngust, împreună cu alte mii de surate, întrebând îngrozite: „Încotro ne îndreptăm, unde ne duc?” Şi, încă nedezmeticite după goana nebună din burlan, cădeau pe neaşteptate într-o temniţă adâncă şi întunecoasă sub pământ, îm cisterna mare a casei. 

Ultima parte a romanului vorbeşte despre iarna sângeroasă a anului 1942 şi despre începuturile comunismului ce separă mica comunitate, unită până acum în necazuri şi în bucurii. Vremelnicia oamenilor şi suferinţele acestora sunt imprimate între zidurile cetăţii străvechi ce înregistrează conştiincios prefacerile survenite de-a lungul secolelor. Nici măcar bătrânele vieţii nu se pot opune curgerii timpului.

Cronică în piatră este o îmbinare de elemente tragice şi umoristice pe fundalul războiului ce ameninţă ordinea unei lumi bazate pe credinţe şi obiceiuri arhaice. Personajul principal este deopotrivă oraşul Gjirokastër, martorul tăcut şi neclintit al tragediilor umane, dar şi băieţelul-narator, care, prin relaţia cu bunica sa, prezintă lumea magică a unui oraş în plină schimbare.

Puteţi cumpăra cartea la un preţ bun de pe cartepedia.ro sau de pe libris.ro.