Soroc de viaţă şi soroc de moarte

Au trecut 72 ani de ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial, dar ecourile și consecințele sale răzbat puternic și în ziua de azi nu doar prin situațiile politice la nivel mondial, ci și prin intermediul producțiilor cinematografice, sau prin intermediul literaturii. Deși publicat prima dată în 1954, romanul autorului german Erich Maria Remarque, Soroc de viață și soroc de moarte este la fel de viu și actual precum scrierile contemporanilor săi Richard Flanagan, Anthony Doerr sau Svetlana Aleksievici și transmite o întreagă paletă de emoții, de la iubire la deznădejde și de la speranță la renunțare.

Soroc de viață și soroc de moarte este o carte cu o structură circulară, primele și ultimele capitole constituindu-se ca un jurnal de război al soldatului Ernst Graeber, pe când partea mediană, cea mai importantă atât ca întindere cât și ca intensitate a evenimentelor, este o poveste de dragoste pătimașă, născută la adăpostul raidurilor aeriene și în frenezia momentului trecător.

Încă din primele pagini, scriitura irupe printr-un limbaj delicat, cu nuanțe poetice, pentru a surprinde asprimea întâmplărilor descrise. Imaginile tulburătoare ale câmpului de luptă nu sunt doar o mostră izolată a forței narative, ci setează reperele stilistice ale întregului roman:

Moartea mirosea altfel în Rusia decât în Africa. În Africa, sub crâncenul bombardament englez, cadavrele dintre linii zăcuseră adesea multă vreme neîngropate; dar soarele lucrase repede. Noaptea, mirosul venea împreună cu vântul, dulceag, înecăcios și apăsător – gazele umflau trupurile, făcând-le să se înalțe halucinant în lumina stelelor exotice, ca și cum tăcuți, fără speranță, morții ar mai fi încercat încă o dată să lupte, fiecare pentru sine. Însă chiar de a doua zi, nespus de obosiți, începeau să se chircească, să se lipească mai tare de pământ, de parcă ar fi vrut să se afunde în glie. Și când, după o vreme, puteau fi ridicați, unii erau ușori de tot și veșteji; iar din cei găsiți după mai multe săptămâni rămăseseră aproape numai schelete, ce clămpăneau slobod în uniformele devenite deodată prea largi. Era o moarte uscată – în nisip, soare și vânt. În Rusia moartea era năclăioasă și duhnea.

Lăsând în urmă ororile trăite în Rusia, Graeber speră ca în scurta permisie de două săptămâni în Germania să se detașeze de tot ceea ce înseamnă disperare și violență, dar, speranțele sale se năruie la sosirea în micul oraș natal, sufocat și el de bombardamente. Printre dărâmături, între încercările febrile de a-și găsi părinții și înfruntarea realității devastatoare, conștiința sa adormită se trezește brusc, lăsând loc îndoielilor să se infiltreze în cele mai tainice gânduri. Pierderea credinței în scopul războiului se împletește dramatic cu instalarea fricii față de naziști dar și cu remușcările vizavi de propria sa complicitate:

Noi însă – am văzut și am tolerat! Ce-a fost? Comoditate sufletească? Indiferență? Prostie? Egoism? Disperare? Dar cum de-a putut degenera în asemenea pecingine? Crezi că nu mă gândesc în fiecare zi la lucrul ăsta? După războiul ăsta, îngrozitor de multe lucruri vor fi de iertat și nu vor putea fi iertate. O singură viață de om n-ar ajunge pentru asta. 

Mai știu și că războiul e pierdut. Și știu deasemenea că dacă luptăm mai departe este pentru ca guvernul, pentru ca naziștii și toți cei care au provocat toate astea să mai stea câtva timp la putere, ca să poată pricinui și mai mult rău. 

Permisia este un prilej de reflecție, când viața se revarsă în mii de culori, o oază de fericire în mijlocul iadului în care Graeber o cunoaște pe Elisabeth, fiica unui doctor închis într-un lagăr de prizonieri. Ușurința cu care cei doi se apropie este previzibilă și scuzabilă și poartă cu sine emoția unor vremuri tulburi, trăite cu ardoare: “Pentru prima de când plecase din Rusia se simțea destins. O dulce toropeală pătrunsese în el, ca o maree ce s-a ridicat peste noapte și s-a revărsat deodată, într-un ton scăpărător, peste ținuturi pârjolite și sterpe”. Cadrul romantic este clădit pe întâmplările la limită, prin cinele somptuoase la hotel, nopțile de dragoste furate prin mituirea vecinei, doamna Lieser – o susținătoare înfocată a regimului hitlerist – și zgomotul sirenei anti-aeriene. Întreaga poveste, compusă din dialoguri vibrante și scene care se succed rapid este învăluită în misticismul “iubirii absolute”, acel amalgam de stări greu de redat, de la extaz la agonie. Beția fericirii este însă întunecată pe alocuri de conștientizarea situației Germaniei și cum naționalitatea le va defini viitorul.     

Caracterul istoric și social al acestui roman nu este punctat doar prin detaliile concrete despre bătălii și înfrângeri, ci și prin aspectele de viață citadină. Prietenia circumstanțială cu vechiul coleg de școală, Alfons Binding, acum un ofițer SS, legătura apropiată cu profesorul de religie Pohlman care adăpostește în casa sa un evreu, toate astea sunt mici repere ce întregesc tabloul anilor de război și dezvăluie o latură umană a germanilor. Există și câteva episoade de comedie pură în tot acest haos și anume, pasiunea soldatului Böttcher pentru rotunjimile unei cârciumărițe cât și decepția pe care o suferă la vederea soției mult slăbite de griji și foamete, un deliciu literar ce dovedește încă o dată talentul unui scriitor capabil să treacă cu ușurință de la un registru la altul.

Despărțirea de Elisabeth și întoarcerea pe front se dovedesc a fi mai grele decât se aștepta Graeber, căci acum poartă cu sine povara iubirii. Fiecare zi poate fi ultima, așa că orice clipă e trăită din plin:

O clipă, pe Graeber îl străbătu o flacără asemenea unei lumini insuportabil de albe și își dădu seama că toate erau la fel: despărțirea și întoarcerea, posesiune și pierderea, viața și moartea, trecutul și viitorul și că întotdeauna și pretutindeni chipul de piatră al veșniciei e prezent și nu poate fi distrus.

Războiul oferă mici momente de umanitate și omenie, dar, în final, totul se prăbușește sub povara destinului. Soroc de viață și soroc de moarte este o poveste de dragoste profund emoționantă, fără însă a cădea în sentimentalism, dar este și o meditație asupra vinei colective și a responsabilității pe care o purtăm în stabilirea limitelor dintre bine și rău. O carte minunată, nu doar prin scriitura desăvârșită, ci și prin intensitatea momentelor redate.  

Mulțumesc anticariatului Târgul Cărții pentru volumul dăruit!