Autor: Mihail Şişkin
Anul apariției: 2012
Editura: Curtea Veche
ISBN: 978-606-588-336-9
Număr pagini: 352
Scrisorar! ce cuvânt frumos şi magic cu iz de secol trecut! Chiar dacă dicţionarul refuză să-i dea viaţă, cititorul poate intui că este vorba de o colecţie de scrisori şi se scufundă în cea mai plăcută reverie în care sunt ţesute poveşti de iubire cum rar ţi-e dat să mai citeşti de la un scriitor contemporan. Nu m-a mai impresionat aşa de mult o poveste de dragoste de pe vremea când am citit Lorelai de Ionel Teodoreanu sau Fiul rătăcitor de Radu Tudoran.
Primele pagini ale romanului funcţionează ca un descântec străvechi, o vrajă care te subjugă prin puterea descrierilor şi a lirismului pasajelor. La început nu am înţeles exact despre ce e vorba, dar, am continuat să citesc cu nesaţ, fermecată fiind de melodicitatea frazelor şi de forţa sentimentelor zugrăvite. Iar apoi, când le-am pătruns cu mintea şi sufletul, nu m-am abţinut să nu le reiau pentru a retrăi atmosfera intimă degajată de mărturisirile îndrăgostiţilor.
De fapt, totul se schimbase deodată – puteam să ating orice din ceea ce înainte era inaccesibil, străin. Tocmai fusese străin, dar acum era al meu, ca şi cum trupul meu se mărise, se contopise cu al tău. Şi acum mă simţeam pe mine numai prin intermediu tău. Pielea mea exista numai acolo unde tu o atingeai.
Firul epic alternează destăinurile a doi iubiţi, Saşenka şi Volodia, sub forma unor scrisori care seamănă mai degrabă cu nişte pagini de jurnal. Amintirile din copilărie şi din adolescenţă se împletesc subtil cu prezentul narativ, prezent care îi desparte pe cei doi din cauza războiului din China, după cum reiese din anumite fragmente. Vom observa totuşi că Mihail Şişkin nu se arată foarte preocupat de problematica consistenţei epocii istorice şi se joacă destul de bine cu conceptul de transcendenţă a timpului. În primele pagini se fac referiri la moartea „nevinovatului ţarevici“, ceea ce ar plasa acţiunea în Rusia anului 1917, apoi aflăm că Volodia se află în China unde participă la Răscoala Boxerilor (1898-1900), iar, ulterior, în relatările Saşei se strecoară referinţe la folosirea telefonului şi a tramvaiului ca mijloc de transport. Dilatarea cronologică a faptelor şi senzaţia că cele două personaje trăiesc cumva în universuri paralele nu ştirbesc farmecul lecturii, ba chiar dimpotrivă, se conturează ideea iubirii ca singura certitudine care învinge spaţiul şi timpul.
Despre ce tot vorbesc? Despre faptul că nu avem timp. Ei, sigur, există ore şi minute, dar timpul suntem noi. Oare timpul există în afara noastră? Noi suntem pur şi simplu o formă de existenţă a timpului. Suntem purtătorii lui. Si vectorii. Deci timpul este un fel de boală a cosmosului. Apoi cosmosul o să se răfuiască cu noi, noi o să dispărem şi o să urmeze insănătoşirea. Timpul o să treacă precum amigdalita. Dar moartea este lupta cosmosului cu timpul, cu noi. Si ce înseamnă cosmos? In greacă înseamnă ordine, frumuseţe, armonie. Moartea este apărarea frumuseţii şi armoniei generale faţă de noi, de haosul nostru. Dar noi ne opunem. Timpul este o boală pentru cosmos, iar pentru noi arborele vieţii.
Mai mult decât o poveste de dragoste, Scrisorar este atât o cronică de viaţă citadină ce vorbeşte despre dimensiunea relaţiilor de familie, cât şi o cronică a vieţii de război care surprinde traiul de soldat cu neajunsurile deja cunoscute, dar şi frământări lăuntrice şi filosofii asupra vieţii şi a morţii, aşa cum sunt descrise de către Volodia. Pe măsură ce înaintăm în acţiune, tonul de confesiune şi de dialog imaginar între cei doi îndrăgostiţi face loc unor întâmplări cotidiene prin care Saşa nu pare a se a mai adresa neapărat iubitului său. Lăsăm în urmă anii tinereţii şi adolescenţei marcaţi în ambele cazuri de relaţiile cu părinţii şi rememorările melancolice ale relaţiei şi pătrundem în existenţa Saşei marcată fie de aventuri întâmplătoare, fie de legături stabile care dintr-un motiv sau altul nu se concretizează. În cadrul acestor subtexte asistăm şi la alte poveşti de dragoste frânte care se întrepătrund cu destinul personajului nostru feminin; nefericirea transpare prin prisma vieţii de medic sau în momentele în care îi mor ambii părinţii. La un moment dat devine foarte greu să îţi dai seama dacă povestea ei cu Volodia este reală sau dacă este vorba de un subterfugiu al propriei imaginaţii în încercarea de a evada din rutina zilnică. Scrisorile continuă să sosească deşi iubiţii nu se vor mai întâlni niciodată.
Scrisorar este prin excelenţă un roman de dragoste, o epistolă desăvârşită care te poartă pe culmile celor mai profunde emoţii. Cu un puternic substrat psihologic susţinut de închipuirile Saşei că ar avea o soră geamănă asupra căreia proiectează gânduri şi acţiuni ipotetice şi de încercările lui Volodia de a cuprinde sensul morţii, Scrisorar este în plan secund o carte despre cunoaşterea de sine. Mi-a plăcut în mod deosebit felul în care este construit dialogul între iubiţi, cât şi lirismul prozei.
Nu pot să nu mă întreb…oare mai scrie cineva scrisori de dragoste în zilele noastre?
Puteţi cumpăra cartea la un preţ bun de pe elefant.ro sau cărturești.ro.
4 Răspunsuri
Coffee
Poate scrie cineva sms-uri de dragoste. Scrisori nu prea cred.
alexander
Este o carte deosebita, atata doar ca plateste un tribut prea mare acestui stil nou de a scrie, in care se pulseaza starile afective. Amintirile lor, cele din copilarie, par ireale. Am pastrat scrisorile lui din mijlocul razboiului, sunt pertinente. Finalul este poetic, incearca sa inchida in cerc inceputul atat de delicat, dupa cum se spune inca de pe coperta IV.
Ana
Da, mai sunt persoane carora le place sa scrie scrisori de dragoste , si eu sunt una dintre ele <3
Dana Dumitru
Ce fain!