O cale îngustă spre nordul îndepărtat

O carte bună te lasă cu dorința de a o reciti. O carte excepţională te obligă să-ți recitești sufletul.

O cale îngustă spre nordul îndepărtat este câştigătoarea Man Booker prize de anul trecut, o carte ce impresionează nu doar printr-o scriitură desăvârșita sau un subiect dramatic bine conturat, ci şi prin forţa trăirilor pe care le degajă şi intensitatea palpabilă a evenimentelor descrise.

În ciuda faptului că Richard Flanagan este de meserie jurnalist, limbajul nu are nimic de-a face cu rigiditatea articoler de ştiri, din contră, este poetic de la prima până la ultima pagină.  Începutul romanului este ca un puzzle întortocheat, compus din frânturi de amintiri din copilărie şi tinereţe, amestecate cu indicii cu privire la anii de război şi dispreţul pentru statutul de erou naţional al protagonistului. Pendulările continue între trecut şi prezent, cu multitudinea de personaje şi poreclele lor, sunt pe alocuri deconcertante, dar, odată ce te infiltrezi în conştiinţa personajului principal, Dorrigo Evans, eşti prins într-o poveste de dragoste şi de război care fascinează şi întristează deopotrivă.

Pornind de la întâmplări reale în structurarea romanului, Flanagan explorează o părticică din cel de-al doilea război mondial, şi se concentrează pe episodul construirii căii ferate (Calea ferată a morţii) dintre Birmania (sau Uniunea Myanmar) şi Thailanda cu ajutorul prizonierilor din lagărele japoneze. Printre aceştia se află şi Dorrigo Evans, un doctor australian, prins între datoria profesiei şi statutul de colonel, obligat să se supună legilor crude ale războiului. 

Supraviețuirea, curajul, dragostea – toate aceste lucruri nu sălășluiaiu într-un singur om. Fie sălășluiau în toți, fie mureau în toți, și oamenii odată cu ele; prizonierii ajunseră să creadă că a abandona un singur om însemna să se abandoneze pe ei înșiși. 

Dincolo de reperele istorice şi geografice pe care această carte le furnizează, O cale îngustă spre nordul îndepărtat este şi o analiză a diferenţelor culturale asiatice şi europene, prin prisma introspecţiilor comandanţilor japonezi în ceea ce priveşte conceptul demnităţii, concept care îi determină să îndeplinească cerinţele împăratului fără ezitări.

Odată încheiat războiul, supravieţuitorii, inclusiv Dorrigo Evans, trăiesc iniţial cu teama că amintirile lor se va dizolva şi că ororile suferite nu vor mai fi contat, munca la Linie (calea ferată din Birmania) devenind astfel singura realitate. Deznădejdea fără margini, dublată de pierderea credinţei, duce la anihilarea vieţii dinaintea lagărului, o viaţă care nu va mai fi niciodată la fel. Treptat, foştii prizonieri se lasă răpuşi de amprenta timpului şi reuşesc să diminueze impactul anilor de război. Singurul moment de eliberare are loc atunci când sparg nişte acvarii şi dau drumul peştilor în apă, un gest simbolic al descătuşării de trecut. În cazul foştilor gardieni japonezi, precum Nakamura, vinovăţia nu se instalează în niciun moment, aceştia trăind în continuare cu convingerea că şi-au făcut doar datoria faţă de împărat.

Pănă la urmă rămaseră doar căldura și norii de ploaie, insectele, păsările, animalele și vegetația care nici nu știau nimic, nici că le păsa. Oamenii sunt doar una dintre numeroasele forme de viață, și toate aceste forme de viață țin să trăiască, iar cea mai înaltă formă de viață e libertatea: omul vrea să fie om, norul vrea să fie nor, bambusul vrea să fie bambus.

Revin acum şi la componenta romantică a cărţii, care, deşi ca întindere ocupă o parte mai mică, este esenţială în înţelegerea acţiunilor lui Dorrigo Evans şi reprezintă firul narativ cel mai emoţionant. Dorrigo şi Amy trăiesc o poveste de dragoste interzisă, o poveste mai presus de cuvinte, subtilă ca atingerea firelor de praf dar năvalnică ca tumultul valurilor.

Atingerea ei îl electriza, îl paraliză și, în mijlocul zgomotului, al fumului și al agitației din jur, atingerea aceea fu singurul lucru pe care-l percepu. Universul și lumea, viața lui și trupul lui, toate se reduseră la acel punct electric de contact. Se uită împreună cu ea la mâinile lor. Și totuşi credea că nu înseamnă nimic. Fiindcă nu trebuia să însemne nimic. Mâna ei pe mâna lui. Mâna lui acoperită de mâna ei. A crede altceva era o greșeală.

[S] Întâlnirile celor doi au loc în spaţiul închis al unei camere de hotel cu vedere spre mare, un spaţiu care peste ani capătă valenţele unui sanctuar ce păstrează neîntinată noţiunea de iubire, dar care poartă şi amprenta adevărata a personalităţii celor doi îndăgostiţi. Despărţirea inevitabilă din cauza războiului, iar apoi scrisoarea pe care Dorrigo o primeşte în perioada lagărului contribuie la ruperea definitivă a relaţiei care de acum vă dăinui doar la adăpostul tăcut al propriilor suflete chinuite.

Amy îl simțea în spatele ei, gâfâind, și își dădea seama că dragostea nu e nici bunătate și nici fericire. Nu era neapărat și mereu nefericită cu Keith, nici sentimentele ei față de Dorrigo nu erau mereu sau exacte de fericire. Pentru Amy, dragostea era universul care atinge, care explodează într-o ființă umană, și acea ființă umană explodând în univers. Era anihilarea, distrugătorul lumilor. Și în timp ce stătea în pat, simțind cum Keith plânge încet în spatele ei, înțelegea că dragostea se sfârsește de-abia atunci când forța ei exorcizată în nefericire și cruzime, și uitare, ca și în bunătate și bucurie. Și în fiecare noapte, așa cum stătea acolo, simțea cum i se învălmășesc în stomac cioburi de sticlă – sfârtecând-o, sfârtecând-o, sfârtecând-o.

[S] Firul erotic al romanului nu se opreşte aici, căci Dorrigo sfârşeşte prin a se căsători cu Ella, logodnica lui dinaintea războiului, care, întocmai ca Penelopa, îşi aşteaptă eroul să se întoarcă. Departe de a avea o căsnicie fericită, presărată adeseori cu infidelităţi, există totuşi un moment de cumpănă în viaţa celor doi când Dorrigo realizează că într-un fel îşi iubeşte soţia, iar în acest moment îşi recapătă umanitatea.

Şi dacă n-o uitase pe Amy în primii ani de după război, la fel cum Amy fusese o vreme singura lui raţiune de a fi, acum se gândea din ce în ce mai puţin la ea. Încercând să scape de fatalitatea memoriei, descoperea cu o mare tristeţe că, dacă te agăţi de trecut, nu faci decât să percepi cu şi mai mare intensitate tot ce-ai pierdut. A păstra un gest, un miros, un zâmbet era ca şi cum l-ai fi turnat în ghips, ceva fix, o mască a morţii care, de îndată ce o atingeai, se fărâmiţa, prefăcându-se în praf. Şi, pe măsură ce, de-a lungul anilor, amintirea lui Amy se estompa, Ella devenea aliatul cel mai redutabil şi consilierul lui cel mai bun. 

Căutările sale de înţelegere şi retrăire a iubirii se materializează şi într-un moment unic de intimitate cu fosta soţie a unui coleg din armată, care sintetizează esenţa dragostei.

Am o prietenă în Fern Tree care predă pianul. Eu sunt afonă. Dar într-o zi îmi spunea că fiecare încăpere are o notă. Nu trebuie decât să o găsești. A început să cânte, sus, jos, sus, jos. Și brusc am auzit cum o notă, ricoșată de pereți, s-a ridicat din podea și a umplut locul cu un sunet perfect. Un sunet minunat. Două lucruri complet diferite, o notă și o încăpere care se găsesc una pe alta. Suna…perfect. Sunt caraghioasă? Ce credeți, domnule Evans, asta să fie dragostea? Nota care se întoarce la tine? Care te găsește chiar și atunci când nu vrei să fii găsit? Într-o zi găsești pe cineva și tot ce e acel cineva se întoarce la tine într-un mod ciudat, ca un sunet? Ca un sunet care se potrivește. E minunat. Știu că nu explic prea bine tot ce cred. Nu mă prea pricep la cuvinte. Dar asta eram noi. Nu ne-am cunoscut cu adevărat. Nu sunt sigură că mi-a plăcut totul la el. Poate în unele privințe îl enervam și eu. Dar eu eram camera, iar el era nota aceea, și acum nu mai e. Și totul e tăcut. 

La nivelul structurii romanului există o simetrie a textului, redată extrem de sensibil prin metafora luminii care simbolizează atât renaşterea fizică, cât şi spirituală:

Oare de ce la începutul tuturor lucrurilor este mereu lumina? Primele amintiri ale lui Dorrigo Evans erau despre soarele care umplea de raze o biserică în care şedea alături de mama şi bunica lui. O biserică de lemn. O lumină orbitoare prin a cărei bucurie transcendentală păşea nesigur, revenind mereu în braţele femeilor. 

Luna se pierduse. Aprinse din nou felinarul şi se îndreptă spre latrina din bambus de la capătul celălalt al lagărului, se uşură, şi, la întoarcere, zări, la marginea cărării pline de noroi, în mijlocul întunericului copleşitor, o floare stacojie.

Obsesia autorului pentru lumină nu se opreşte aici, căci amintirile lui Dorrigo din copilărie poartă amprenta cerului albastru, iar lagărul are amprenta cerului negru. Simbolistica antitetică se regăseşte şi în opoziţia dintre haikul (poezie japoneză) simplu, în formă de cerc, care sugerează un ciclu de viaţă complet şi Linia (calea ferată a morţii) cea fără de sfârşit şi finalitate.

O cale îngustă spre nordul îndepărtat este o carte răscolitoare atât din punctul de vedere al poveştii de război, cât şi al celei de dragoste. Cu o scriitură fluidă, autorul se miscă cu uşurinţă în timp şi spaţiu şi reuşeşte să cuprindă dimensiunea culturală şi geografică a unei întâmplări din istoria Australiei prin scene vii de camaraderie şi anduranţă, dar creează şi un episod romantic visceral ce mi-a amintit de Scrisorar. O carte care se citeşte cu creionul în mână, cu mici momente de reflecţie pentru a putea pătrunde preaplinul acestei scriituri.

 

Puteţi cumpăra cartea la un preţ bun de pe libris.ro sau elefant.ro.