Şotron

Romanul Şotron este o proză psihologică, un amalgam de gânduri şi acţiuni ale unui intelectual argentinian, ce pendulează între descâlcirea misterelor existenţiale şi un puternic monolog interior derivat dintr-o poveste intensă de dragoste. Firul narativ este inconsecvent iar în mare parte asistăm la conversaţii interminabile ce se împletesc în ritmul muzicii de jazz. Deşi autorul oferă un îndrumar inovator de lectură, eu am preferat să folosesc varianta clasică, secvenţială, în detrimentul sfaturilor sale:

“Prima carte se citește în mod obișnuit și se termină la capitolul 56, după care apar trei steluțe frumoase ce echivalează cu cuvântul „Sfârșit”. Așadar, cititorul va renunța fără păreri de rău la ceea ce urmează. Cartea a doua se citește începând cu capitolul 73, continuând în ordinea îndicată la sfârșitul fiecărui capitol.”

Prima parte surprinde viaţa personajului principal, Horacio Oliveira, la Paris unde o cunoaşte pe Maga, alături de care trăieşte o poveste de dragoste complicată. Acţiunea se rezumă la întâlniri de grup în micul apartament de pe malul Senei, unde cercul lor de prieteni se reuneşte periodic. Tinerii intelectuali se întrec în discuţii pseudo-filosofice, singurul indicator al trecerii timpului fiind schimbarea muzicii de la jazz la clasică şi din nou la jazz şi prepararea ritualică a infuziei de maté (băutură ce se consumă cu precădere în Argentina, Uruguay şi Paraguay). Pe acest fundal boem al Parisului anilor ’60 şi a dezbaterilor fără sfârşit, gelozia şi senzaţia de ratare a lui Oliveira ia proporţii, până ce ajunge să distrugă treptat relaţia sa cu Maga. Dar, punctul culminant al separării acestora o reprezintă moartea băieţelului Magăi, în urma căreia relaţia lor se încheie la fel de rapid precum a început, iar Oliveira se autoexilează în Buenos Aires.

Noul oraş este bântuit de la început de prezenţa Magăi, întruchipată de Talita, soţia celui mai bun prieten al său, Traveler. Inevitabilul triunghi amoros se naşte printre aburii alcoolului şi este completat de faptul că trăiesc în aceeaşi clădire, lucrează împreună la circ şi mai apoi la un spital de nebuni. Prin această relaţie Oliveira încearcă zadarnic să recreeze iubirea pierdută.

“Transferul” de personaje (Maga şi Talita) şi de oraşe (Paris şi Buenos Aires) se realizează prin jocul copilăresc de şotron într-o încercare simbolică de redare a repetabilităţii vieţii (şotronul poate fi redesenat la nesfârşit) sau poate pentru a deomonstra că nu poţi fugi de tine însuţi oricât de mult ai încerca. La fel cum Maga mereu renunţa la jocurile dintre ei, aşa observăm şi la Talita o constantă în lipsa perseverenţei într-o acţiune începută.

Sfârşitul este un pic ambiguu. Nu ştim dacă Olivera se va sinucide sau nu, dar, în scena finală, este pentru prima dată când vorbeşte sincer cu Traveler, ceea ce este tot un fel de eliberare până la urmă.

Şotron nu este o carte uşor de înţeles şi de parcurs, fiind de multe ori comparată cu Ulysse al lui James Joyce. Este un puzzle întortocheat, cu multe bucăţi lipsă, dar merită citită pentru ineditul scriiturii şi pentru faptul că este un roman al fluxului conştiinţei ce încearcă să redea controversatele mecanisme ale gândirii umane.