Sticletele

postat în: Aventura, Dragoste, Modern | 11

c1_sticletele_lit_contempt

Autor: Donna Tartt

Anul apariției: 2015

Editura: Litera 

ISBN: 978-606-741-532-2

Număr pagini: 1120

A curs deja atâta cerneală în blogosfera literară (sau mai bine zis atâția cititori s-au grăbit să tasteze frenetic recenzii) cu privire la Sticlete, de la scurta lui apariție în limba română în cadrul târgului Bookfest organizat la jumătatea lunii mai, încât nu cred să mai fi rămas cineva care să nu fi auzit de celebrul roman al scriitoarei Donna Tartt, câştigător al premiului Pulitzer în 2014. Nu știu dacă pot să ofer vreo perspectivă nouă sau vreo cheie ascunsă de lectură, dar pot să spun că, în mare, Sticletele este o carte bună ce merită citită în ciuda descurajantului său număr de pagini (1108!) și în ciuda părerilor împărțite peste care am dat încă dinainte să mă apuc de roman. În general, nu mă axez foate mult pe citirea noilor apariții, așa că, dacă nu aș fi primit cartea în cadrul Clubului de Carte Litera, probabil ar mai fi trecut cel puțin un an până să intru în posesia acestui volum aşa că nu pot decât să-i mulţumesc Laurei pentru alegerile sale pentru serile noastre de discuţii literare.

Marea dificultate în a citi Sticletele se datorează grosimii cărţii pentru că nu este foarte comod să o ţii în mână, dar, o dată ce treci peste aceste aspect, scriitura fluidă şi ritmată te va ţine captiv ore bune şi nici nu-ţi vei da seama cum întorci câte 100-200 pagini odată. Cel puţin mie aşa mi s-a întâmplat mai ales cu primele capitole.

Scris la persoana întâi, romanul începe cu rememorarea adolescenţei lui Theodor Decker începând cu 13 ani şi urmăreşte evoluţia personajului până la vârsta de 27 ani. Intriga se declanşează imediat, cu o vizită la Metropolitan Museum of Art, unde mama lui Theo vrea să îi arate un tablou micuţ, Sticletele, al pictorului olandez Carel Fabritius. Ce trebuia să fie o dimineaţă plăcută se transformă într-un coşmar care îl va bântui toată viaţa. O explozie neaşteptată zguduie muzeul, iar moartea mamei sale devine evenimentul crucial în viaţa lui Theo în funcţie de care îşi va împărţi viaţa de aici înainte: „Moartea ei – linia despărţitoare: înainte şi după. Şi, deşi e deprimant să recunosc asta după atâţia ani, încă n-am întâlnit pe nimeni care să mă facă să mă simt iubit aşa cum o făcea ea. Totul prindea viaţă în preajma ei: mama radia o lumină fermecată, ca de teatru, încât a vedea lucrurile prin ochii ei însemna a le vedea în culori mai vii decât în mod normal.”

Imaginea maternă idilizată se conturează încă de la început, iar legătura puternică dintre cei doi se traduce printr-o vrajă imposibil de destrămat. Pe de o parte, Theo va fi toată viaţa chinuit de sentimentul de vinovăţie pentru moartea mamei, iar, pe de altă parte, senzaţiile şi amintirile legate de ea nu se sting niciodată, funcţionând ca o ancoră ce-l menţine la suprafaţă: Cum era posibil să-ți fie dor de cineva așa cum îmi era mie dor de mama? Tânjeam atâta după ea, încât aș fi vrut să mor: o nevoie fizică, materială, ca de aer sub apă.”

Momentul exploziei este foarte bine redat, cu imagini puternic vizuale intensificate de prezenţa celorlalte tablouri ce creează o atmosferă apocaliptică în care Theo pare să fie singurul supravieţuitor. Drumul labirintic pe care îl parcurge în încercarea de a găsi ieşirea din muzeu poate fi asemănat cu drumul sinuos al propriului destin.

[S] Odată stinse ecourile dezastrului, din ceaţa densă ce cade asupra vieţii lui Theo, se distinge pregnant figura Pippei şi a lui Hobie, nepoata şi partenerul de afaceri ai lui Welty, bătrânul anticar ce moare de faţă cu Theo, surprins şi el de explozia din galeria de artă. Anticariatul, un loc magic ce ascunde poveştile mai multor generații, cu Hobie care restaurează cu migală şi pasiune fiecare piesă de mobilier şi Pippa, mica roşcată de care Theo se va simţi legat pentru totdeauna, devine un loc de refugiu şi protecţie pentru eroul nostru.

Firul acţiunii şi aventurile personajului principal sunt demne de orice poveste dickensiană. Nu am putut să nu observ că, la un anumit nivel, Donna Tartt imaginează un traseu încâlcit cu multe răsturnări de situaţie pentru tânărul adolescent, specifice operelor victoriene. [S] Asemenea lui David Copperfield, după moartea mamei, Theo este nevoit să schimbe mai multe locuinţe şi din somptuoasa casă a familiei Barbour din Park Avenue (New York) ajunge în Las Vegas unde trăieşte cu tatăl şi prietena sa. Contrastul dintre apartamentul ticsit de mobile şi opere de artă din New York şi goliciunea casei şi a peisajului din Nevada se răsfrâng şi asupra lui Theo. Sub soarele arzător sufletul său se goleşte de imaginea mamei şi începe o viaţă lipsită de emoţie. Alături de Boris, un coleg de liceu, adolescenţa se transformă într-un şir lung de beții cu vodkă și consum de droguri în care Theo trăieşte anesteziat şi imun la orice sentimente. Trezirea se petrece brutal, odată cu moartea tatălui, când este nevoit să se întoarcă în New York şi i se permite să rămână în custodia lui Hobie. Acţiunea uşor stagnantă din aceste capitole se schimbă cu revenirea sa în oraş, iar pasajele lirice cu care autoarea ne obişnuise la începutul cărţii recâştigă terenul pierdut. În acest sens, reţin momentul sfâşietor când Theo asistă la demolarea blocului unde a locuit împreună cu mama sa: Căci crezusem că această ultimă piatră de hotar a trecutului, cel puțin, avea să rămână acolo unde o lăsasem. […] Chiar și trotuarul părea gata să-mi crape sub picioare, și eu să mă prăbușesc prin Fifty-Seventh Street într-o prăpastie fără fund, în care nu m-aș mai fi oprit niciodată din cădere.”

Sticletele nu este doar un buildungsroman, ci şi o minunată pledoarie a rolului artei în viaţa noastră. După moartea mamei, Theo trăieşte toată viaţa în întuneric, orb la frumusețea luminii, care este redată simbolic prin tabloul lui Fabritius, o relicvă dintr-o viață anterioară, singura în care a fost cu adevărat fericit. Asemenea micuţei păsări înlănţuite, nici Theo nu poate să trăiască cu adevărat până ce nu se eliberează definitiv de trecut: „Pentru că: dacă secretele noastre ne definesc, spre deosebire de chipul pe care îl arătăm lumii, atunci tabloul a fost secretul care m-a ridicat mult peste suprafața vieții și m-a ajutat să aflu cine sunt. Și este aici: în caietele mele, pe fiecare pagină deși nu este. Vis și magie, magie și delir. Teoria unificată a câmpului. Un secret despre un secret.”

[S] Din multitudinea de personaje ale acestei cărţi mă opresc un pic şi asupra Pippei, iubirea platonică a lui Theo. Cei doi tineri sunt teoretic suflete pereche pentru că experienţele lor de viaţă au ca sursă comună trauma exploziei din copilărie: „Avea și ea coșmaruri? Teamă de mulțime? Momente de panică scăldată în sudoare?Avea vreodată sentimentul că se observă pe sine de la distanță, așa cum mi se întâmpla atât de des, ca și cum explozia mi-ar fi despărțit trupul și sufletul în două entități separate care rămâneau cam la doi metri depărtare una de cealaltă.” Dar, cu toate acestea, dragostea lor ar fi o sursă constantă de alunecare în trecut şi implicit de regres. Deşi pe parcurs am sperat la uniunea celor doi, am înţeles apoi că lucrul acesta nu ar fi fost posibil: „Noi eram făcuți unul pentru celălalt; eram uniți de o magie, de o justețe de vis, indiscutabilă; gândul la ea îmi inunda fiecare ungher al minții de lumină și scotea la iveală strălucitoare, spații miraculoase despre care nici nu știam există, priveliști care păreau să ființeze doar în relație cu ea.”

Surprinzător în acest roman este momentul în care, peste câţiva ani, Boris reapare în viaţa lui Theo şi se produce o schimbare la nivelul construcţiei epice. Din acţiunea centrată pe evoluţia personajului principal, romanul capătă o turnură poliţistă, demnă de orice blockbuster. Aventurile din Amsterdam pe urmele celebrului tablou se succed rapid şi avem parte de un happy ending tipic amercian în care eroul este iertat şi toate lucrurile se aşază. [Am încercat să fiu foarte vagă în ceea ce priveşte tabloul pentru a nu dezvălui plăcerea descoperirii intrigii principale.]

Sticletele este un roman complex cu o acţiune stufoasă şi personaje dinamice, demne de un premiu Pulitzer. Scriitura se susţine atât prin descrierea destinului încurcat al eroului, prin tipologiile bine conturate, prin acţiunea uşor palpitantă şi prin documentările metodice cu privire la pasajele despre artă, dar, mai ales, prin redarea trăirilor interioare ale lui Theo Decker care te fac să vibrezi alături de el. Mai mult, deşi scriitoarea a fost acuzată de o scriere facilă, ce nu oferă posibilitatea unor reflexii majore, felul în care abordează tema nemuririi prin necesitatea supravieţuirii artei mi se pare că este o dovadă incontestabilă a valorii acestei cărţi.

*Pentru cei interesaţi, am acordat 4 stele cărţii pe Goodreads. I-aş fi dat 5 stele dacă pasajele din Las Vegas ar fi fost un pic scurtate şi dacă sfârşitul nu ar fi semănat atât de mult cu o secvenţă dintr-un film de acţiune.

11 Răspunsuri

  1. Multumim pt spoilere

    • Am dat spoilere foarte puține. Moartea mamei și explozia de la muzeu sunt menționate chiar în descrierea cărții (de exemplu) iar celelalte spoilere legate de moartea tatălui și de relația lui Theo cu Pippa reprezintă să zicem 20% din conținutul romanului. Rămân foarte multe lucruri de descoperit. În plus, ar fi fost imposibil să vorbesc despre un roman de 1000 pagini fără să povestesc un pic din acțiune.

      • Eu am citit-o, dar daca nu, m-ar fi deranjat f tare sa stiu dinainte ca Boris va reveni, de exemplu… Stiu ca e greu sa scrii despre o carte asa groasa, insa mie ca cititor de bloguri, de multe ori mi s-a furat din placerea de a citi o carte in acest mod. Cred ca ar fi cea mai buna o schema ca pe goodreads, adica un mic avertisment in paranteza ca urmeaza un spoiler. :) doar o sugestie :)

        • Dacă nu ai citit cartea este foarte puţin probabil să reţii dintr-o recenzie ceva mai mult decât ideea principală, cu atât mai puţin faptul că Boris revine (la o primă vedere a textului cred că de fapt nici nu-i reţii numele sau ce rol are). În plus, nu am divulgat în ce constă revenirea lui, poate fiecare să îşi imagineze ce vrea. Nu văd cum acest mic comentariu ar strica din plăcerea lecturii. Mai mult, dacă deja ai citit romanul, observaţiile tale legate de spoilere nu prea îşi au rostul. Ai putea de exemplu să-mi spui ţie ce ţi-a plăcut sau nu în carte, sau dacă comentariile mele ţi se par pertinente, am putea avea o discuţie despre personaje, etc :)
          În general, încerc pe cât posibil să nu povestesc micile detalii care fac deliciul unei cărţi, dar, o să mă gândesc la o metodă de semnalizare a spoilerelor.

  2. Normal ca dupa ce citesc recenzia o sa uit pe moment ca ai scris ca boris revine, dar in carte cand theo si boris isi iau adio e ft probabil sa-mi amintesc ca am citit undeva ca boris revine si sa nu mai simt firul povestii asa cum trebuie. Ca daca o luam asa, putem da orice spoiler, ca doar pana citim, uitam. Plus altele… Daca am citit-o, nu inseamna ca nu pot observa spoilere. Devine deranjant cand 90% dintre blogurile de carte arunca toata ziua cu spoilere. A fost prima si ultima data cand am facut o observatie despre asta si am facut-o pt ca era al treilea blog consecutiv pe care citisem o recenzie cu spoilere. Mi-ar placea sa gasesc avertismente pt spoilere pe bloguri, dar daca nu se poate, nu se poate. e ok. Cum am zis, era o sugestie.

    • OK, o să ţin cont de sugestia ta după cum am spus:)

    • Nu te supara, dar nu prea inteleg cum ar trebui sa arate o recenzie de carte ca sa se incadreze in criteriile tale (fara spoilere). Sa nu se mentioneze deloc firul actiunii? Ca si un comentariu de genul „urmeaza spoiler” nu mi se pare ca rezova mare lucru. Cand citesti despre o carte, film, piesa de teatru, etc. o faci si pentru ca vrei cateva informatii despre actiune si personaje ca sa-ti dai seama daca ti-ar placea sa vezi/ sa citesti respectiva opera, sau cel putin mie asa mi se intampla. In cazul in care vrei cat mai putine informatii, mai bine nu citesti recenzii :)

  3. am citit „Sticletele” cu mare placere, desi citisem inainte si recenzii mai putin laudative. anumite aspecte nu mi-au placut nici mie prea mult, dar probabil ca exact acele aspecte sunt pentru unii marele atuu al cartii (apropos de finalul despre care vorbeai). in orice caz, pentru mine a fost o lectura agreabila, scrisa cu mult farmec si sper ca Litera va traduce in continuare literatura de calitate. si eu am tendinta de a spune cate ceva din actiunea cartii, dar incerc sa reduc cantitatea de informatii si sa las loc de speculatii. pentru un vizitator al blogului este intr-adevar deranjant sa afle prea multe detalii din actiune si poate intr-adevar sa-l faca sa renunte la lectura, ceea ce ar fi regretabil. nu stiu care e varianta optima, cat si cum sa spunem din ceea ce se-ntampla in cartea respectiva, dar putem incerca sa exprimam clar doar parerea noastra vis-a-vis de carte plus indemnul mai mult sau mai putin ascuns de a incuraja cititul in general.

    • Da, şi pentru mine a fost o lectură plăcută în ciuda mai multor recenzii pe care apucasem să le citesc. Am încercat pe cât posibil să nu dau multe spoilere (chiar am adăugat la acest articol la sugestia cititoarei de mai jos câte un [S] la fragmentele care consider că au spoilere), dar nici nu aş putea să vorbesc despre o carte la modul abstract, fără să menţionez câteva acţiuni. Cred că atunci când cauţi recenzii îţi asumi că este posibil să afli mai multe detalii decât îţi doreai. Şi totuşi ce te faci dacă pe copertă ai avea doar o descriere de genul „O elegantă și îndelung așteptată meditație asupra dragostei și a forței pătrunzătoare a artei… Elocventă și convingătoare… “ O astfel de descriere se aplică multor cărţi, nu ai avea cum să îţi dai seama dacă acţiunea romanului e sau nu pe placul tău. E o treabă complicată cu recenziile astea, e greu să mulţumeşti pe toată lumea :P

  4. Scrie recenziile asa cum simti tu. Asta conteaza si te defineste, fii tu, indiferent de ceea ce spunem noi.

Lasă un comentariu