Nici o privire

postat în: Modern, Realism Magic | 0

nici-o-privire

Autor: José Luís Peixoto

Anul apariției: 2009

Editura: Polirom

ISBN: 978-973-46-1540-7

Număr pagini: 264

Îmi doresc foarte mult să descopăr un scriitor portughez care să îmi placă foarte mult, dar, din păcate, lucrul acesta nu s-a întâmplat încă. Formarea mea filologică portugheză mă îndeamnă să nu renunţ încă la această căutare, deşi mi-au trecut deja prin mână cărţi ale autorilor precum José Saramago, António Lobo Antunes, Lídia Jorge, Tiago Rebelo, Camilo Castelo Branco, Eça de Quieroz, etc. Mai am o speranţă în Cartea neliniştii a lui Fernando Pessoa, pe care încă nu am lecturat-o şi care sper să fie încununarea preumblărilor mele literare lusitane.

Deşi criticul şi scriitorul Mihai Zamfir (pe care îl admir foarte mult) spune despre José Luís Peixoto că este un scriitor formidabil, un vizionar al literaturii contemporane (Cum apare pe firmamentul literaturii o nouă stea? Cu discreţie – pînă în momentul exploziei. Iată o problemă asupra căreia teoreticienii literaturii au ezitat mereu să se pronunţe. Şi în literatura portugheză, ca în oricare alta, au loc câteodată apariţii strălucitoare. Ultima se numeşte José Luís Peixoto.), romanul Nici o privire nu a reuşit să mă impresioneze pe măsura aprecierilor primite, în mare parte din cauza personajelor ciudate, a abordării temelor şi a scriiturii încărcate (fraze repetitive, ambiguitatea vocii narative, lipsa dialogului).

Există totuşi în carte un pasaj de o frumuseţe neasemuită, printre singurele fragmente care m-au emoţionat şi anume, momentul în care care dragostea lui Iosif pentru soția sa capătă cu adevărat sens atunci când o vede cu uriașul iar suferința ei se oglindește în sufletul lui. Este o descriere a unei împreunări spirituale inedite, un fragment care mă va bântui mult timp de aici înainte prin prisma subtilităţii prin care autorul redă sentimentele celor doi.

Nici o privire este un roman cu conotaţii biblice puternice, prezintă lumea arhaică a unui sat din Portugalia în care locuitorii au profesii simple, vechi de când lumea: păstori, tâmplari, cârciumari, prostituate, bucătărese. În contextul în care Dumnezeu nu este pomenit niciodată în mod direct, absenţa lui se observă din plin prin prisma personajelor care fie sunt tentate de diavol, fie se sinucid. Locuitorii satului au nume ce amintesc de Vechiul sau Noul Testament: Solomon, Moise, Ilie, Iosif, Rafael, Gabriel, Iuda, dar nici spaţiul desfăşurării acţiunii nu este scutit de referinţele religioase. Potrivit Bibliei, Muntele Măslinilor cuprinde şi Grădina Ghetsimani, este locul de unde Iisus s-a înălţat la ceruri, dar unde se află şi un cimitir vechi iudaic de unde se crede că va începe Învierea. Pentru personajele romanului în cauză, Muntele Măslinilor reprezintă atât sursa vieţii (toţi lucrează pentru un moşier bogat ale cărui proprietăţi se întind pe tot muntele), dar şi a morţii (există un deal unde locuitorii merg şi se spânzură).

Descrierile preponderent lirice, alternanţa vocii narative de la persoana întâi la persoana a treia, schimbarea perspectivei de povestire de la un personaj la altul, monologurile interioare, preluările obsesive ale unor fragmente şi trecerea lor prin filtrul  mai multor personaje, creează o naraţiune alambicată, destul de greu de urmărit în paginile incipiente.

Personajele imaginate de Peixoto sunt la limita fantasticului, la graniţa dintre basm şi realitate. Unde altundeva mai poţi întâlni siamezi uniţi prin degetul mic (Moise și Ilie), o bucătăreasă de 70 ani care dă naștere unei fetițe, un bătran care trăieşte până la 150 ani (Gabriel), un meșter ciung și șchiop precum Rafael, sau o voce de om captivă într-un cufăr? Mai mult, există şi un uriaş, o figură misterioasă care apare în momente de cumpănă din viaţa anumitor personaje pentru a le-o distruge. De remarcat este şi apariţia diavolului sub diverse forme, la tavernă stârnind dubii în mintea tinerilor soţi sau sub forma preotului care oficiază căsătoriile.

Lumea arhaică a romanului este o lume anesteziată de fatalitate. Personajele sunt schingiuite sufleteşte şi par să repete la nesfârşit păcatele ancestrale care se transmit din tată în fiu şi din mamă în fiică. Meseriile şi bolile se moştenesc, iar, în generaţia tânără copiii mor în pântecele mamelor. Observăm că avem de-a face cu o lume patriarhală în care femeile sunt definite în funcţie de meserie sau de rolul casnic (soţia lui Iosif, bucătăreasa, prostituata oarbă, fiica bucătăresei).

O altă figură bizară a acestei cărţi este şi cea a scriitorului închis într-o cameră, a cărui peniţă poate fi auzită printre pereţii subţiri, şi care relatează de fapt povestea acestui sătuc uitat de lume şi care, în final îşi cunoaşte propriul sfârşit: “Lumea s-a sfârșit. Și n-a rămas nimic. Nici certitudinile. Nici umbrele. Nici cenușa. Nici gesturile. Nici cuvintele. Nici iubirea. Nici focul. Nici cerul. Nici drumurile. Nici trecutul. Nici ideile. Nici fumul. Lumea s-a sfârșit. Și n-a ramas nimic. Nici un zâmbet. Nici o speranță. Nici o consolare. Nici o privire.”

Deşi ne aflăm în faţa unei cărţi de dimensiuni relativ mici, în cele 264 pagini José Luís Peixoto compune o lume memorabilă în care fiecare personaj întruchipează singurătatea şi efemeritatea ființei umane, o reflecţie profundă asupra destinului, a vieţii şi a morţii. Nu este un roman uşor ce se poate citi pentru relaxare, dar este un roman ce invită la meditaţie şi care îţi rămâne întipărit în memorie în ciuda atmosferei sumbre.

Lasă un comentariu