Lumânările ard până la capăt

postat în: Dragoste, Psihologic | 3

lumanarile-ard-pana-la-capat_1_fullsize

Autor: Sándor Márai

Anul apariției: 2011

Editura: Curtea Veche

ISBN: 978-973-669-821-7

Număr pagini: 160

Încerc deja de ceva timp să-mi adun gândurile și să scriu despre o carte citită înainte de concediu, pe la sfârșitul lunii iulie. Lumânările ard până la capăt este o recomandare minunată de lectură pe care am primit-o de la un prieten de pe Goodreads și care își merită cu prisosință toate aprecierile. Publicat în 1942, atât romanul cât și autorul său, Sándor Márai, au rămas într-un con de umbră în perioada comunistă, iar talentul și recunoașterea au sosit târziu, pe la jumătatea anilor 1990, când limbajul nostalgic și evocativ cu aluzii indirecte la destrămarea Imperiului Austro-Ungar nu mai reprezentau un pericol la adresa sistemului de guvernare al Ungariei.

Roman de atmosferă, cu o acțiune ce nu poate fi povestită, ci, mai degrabă simțită, Lumânările ard până la capăt este un tratat despre prietenie, dar și o călătorie sinuoasă în desișul memoriei înșelătoare, de-a lungul experiențelor ce recompun viața din prezent înspre trecut. Maestru al cuvintelor, Sándor Márai împletește pagini de monolog cu descrieri nuanțate ale vremurilor dinaintea primului război mondial, croindu-și drum prin portița impenetrabilă a uitării, în încercarea de a-și conecta personajele.   

Retras în castelul său din mijlocul pădurii, la adăpostul acestei fortărețe a timpului, bătrânul militar Henrik își așteaptă sfârșitul înconjurat de bogățiile sale, singurul companion fiindu-i doica Nini, ultima sa legătură afectivă ce îi amintește de anii tinereții. Dar, aparenta liniște este întreruptă de vizita lui Konrad, un vechi prieten cu care trebuie să lămurească niște întâmplări petrecute în urmă cu 41 ani. Discuțiile dintre cei doi sunt un prilej de rememorări duioase ale trecutului, dar reprezintă și o meditație profundă asupra meandrelor prieteniei și natura schimbătoare a sentimentelor ce se pot nărui printr-un singur gest. Digresiunile cu privire la nașterea camaraderiei dintre cei doi, la o vârstă destul de fragedă, cât și considerațiile pe marginea situației materiale, creează un tablou grăitor ce demontează pas cu pas mitul prieteniei absolute. Rememorând începutul relației lor, Henrik realizează că semnele trădării lui Konrad au fost mereu vizibile, ascunse în pasiunea pentru muzică pe care o împărtășea cu propria lui mamă, în invidia aproape imperceptibilă vizavi de poziția sa, și, mai ales, în legătura de amiciție pe care o cultivă față de soția sa, Kristina.

Cât valorează prietenia în care iubim în celălalt virtutea, devotamentul, tenacitatea? Cât valorează dragostea care aşteaptă o recompensă? Nu e de datoria noastră să ne asumăm un prieten infidel, la fel cum ni-l asumăm pe cel devotat, capabil să se sacrifice? Oare nu ăsta e adevăratul conţinut al tuturor relaţiilor dintre oameni, această lipsă de egoism care nu doreşte şi nu vrea absolut nimic de la celălalt? Şi care, cu cât oferă mai mult, cu atât aşteaptă mai puţin o recompensă?

M-ai urât, iar când un sentiment, o pasiune domină în totalitate sufletul, la baza unui astfel de rug, pe lângă entuziasm fumegă şi mocneşte întotdeauna dorinţa răzbunării… Pasiunea nu cunoaşte alfabetul raţiunii, vocabularul acesteia. Pasiunii îi este indiferent ce îi oferă celuilalt, ea vrea să se manifeste pe deplin, vrea să-ţi dăruiască întreaga voinţă, chiar şi atunci când nu primeşte în schimb decât sentimente suave, politeţe, amiciţie, sau simplă răbdare. Toate marile pasiuni sunt lipsite de speranţă, pentru că altfel n-am putea vorbi de pasiune, ci de un pact încheiat în condiţii avantajoase, un schimb de interese moderate. M-ai urât iar această legătură e la fel de puternică precum iubirea. De ce m-ai urât? […] M-ai urât încă din copilărie, din prima clipă când ne-am întâlnit la Academie, acolo unde erau dresate şi educate exemplarele alese dintr-o lume care ne era cunocută, m-ai urât pentru că în mine exista ceva care lipsea în din tine.

Prin schimbul de replici și jocurile de cuvinte dintre cele două personaje ce iau cina după vechea modă, la lumina lumânărilor, scriitorul pune de fapt la îndoială locul și destinul său în univers.

Amândoi ştiam că ne vom mai întâlni încă o dată, apoi se va termina. Cu viaţa şi, fireşte, cu tot ce a dat substanţă şi tensiune existenţei noastre. Pentru că o asemenea enigmă care există între mine şi tine conţine o energie deosebită. Arde ţesuturile vieţii, ca o rază fierbinte, dar, în acelaşi timp, generează tensiune, conferă vieţii o anumită abordare. Te obligă să trăieşti… câtă vreme omul mai are de rezolvat anumite probleme pe pământ, trăieşte.[…] Şi singurătatea e destul de stranie… uneori e ca o pădure virgină, plină de pericole şi surprize. Ai cunoscut toate variantele. Plictiseala, pe care în zadar vrei să o alungi cu un mod de viaţă întocmit artificial. Apoi, accesele subite de revoltă. Şi singurătatea e la fel de misterioasă ca o pădure virgină. Omul trăieşte conform unor reguli reguli severe, iar, într-o bună zi, îşi pierde minţile, devine smintit. Are parte de casă, de titlu şi rang, trăieşte un mod de viaţă stabilit cu o exactitate dementă. Dar într-o zi renunţă la tot şi părăseşte acest ambient, cu arma în mână sau fără… ceea ce e mai periculos.

Imaginea puternic vizuală a titlului este susținută pe tot parcursul romanului de dorința bătrânului militar de a-și confirma îndoielile, aceasta fiind o metaforă a emoțiilor puternice care trebuie să se consume înainte de moarte. Implicațiile poetice ale titlului se răsfrâng și la nivelul secretelor, care sunt dezvăluite treptat, ca o pânză ușoară ce cade cu fiecare capitol.

Tematica abordată de Sándor Márai în acest roman nu este nici pe departe una nouă, dar, reflecțiile pe care acesta le face cu privire la prietenie și natura umană, creează o atmosferă de o frumusețe unică, ce devine forța principală a firului narativ. Delicatețea și eleganța cu care vorbește despre ură și dorința de moarte, detașarea personajelor când își analizează acțiunile și sentimentele, cât și frazele descriptive, dau naștere unei proze tulburătoare, care te pune pe gânduri și te îndeamnă să-ți revizuiești percepția asupra vieții. O carte care se citește cu sufletul, subliniind frenetic pasaje întregi.

Și tu eşti de părere că rostul vieţii nu este altceva decât pasiunea care într-o zi ne copleşeşte inima, sufletul şi trupul, apoi arde mereu, până la moarte? Indiferent ce se întâmplă între timp? Iar dacă am avut parte de asta, poate că n-am trăit degeaba? Pasiunea e oare atât de profundă, de haină, de splendidă, de inumană? – Poate nici nu i se adresează persoanei, numai dorului? … Asta e întrebarea.

Puteţi cumpăra cartea la un preţ bun de pe libris.ro sau elefant.ro.

3 Răspunsuri

  1. Huh, chiar mă gândeam că aș vrea să citesc mai multă proză de la vecinii noștri și nu prea găsesc. Acum am văzut că se lansează la Curtea Veche noua carte a lui Marko Bela :)), dar din câte-mi dau seama citind asta la tine, s-ar putea să aibă și autori mai vechi. Mersi de pontul neintenționat. :D

    • Cu mare plăcere :) Eu tot de la Curtea Veche mai am Satantango de László Krasznahorkai, căștigătorul Man Booker International Prize de anul trecut. Se pare că scriitorii maghiari scriu bine. Am auzit că și Ușa de Magda Szabó ar face cinste literaturii maghiare.
      De Marko Bella nu șiu ce să zic, chiar nu știam că e și scriitor.

  2. Nici nu știam că a câștigat un maghiar Man Booker-ul anul trecut. Gata, l-am pus pe wish list. Mersi! :D

Lasă un comentariu