Iubire amară

A povesti înseamnă să înlănțui momente și spații pierdute.

Ca de obicei, după ce termin o carte de-a Elenei Ferrente, mă simt anesteziată, am nevoie de timp să procesez trăirile aprinse pe care le-am experimentat alături de personajele sale. Iubire amară, deși este un roman de dimensiuni reduse, este foarte intens și îți lasă o “senzație de sfârșeală melancolică”.

După ce anul trecut am parcursul cu sufletul la gură Tetralogia Napolitană, sunt bucuroasă să pot spune că am regăsit în volumul de debut al autoarei aceeași forță a scriiturii, dar, mai ales, aceeași precizie în disecția gândurilor feminine. În Iubire amară, Elena Ferrante zugrăvește în tușe vii legătura dintre mamă și fiică, acel amestec brutal de dragoste și gelozie, cât și nevoia organică de contopire dintre cele două. Și, la fel ca în Tetralogie, relațiile tensionate se suprapun imaginii unui Napoli în decădere, un oraș sufocant și sufocat de aduceri-aminte dureroase, dar, pe care e imposibil să-l alungi din simțiri.

Pentru a trăi prezentul trebuie să ne înțelegem trecutul, să căutăm răspunsuri în acțiunile părinților, să extragem din amintirile prăfuite ale copilăriei momentele definitorii care ne-au modelat traseul, iar romanul de față e fix despre asta. Moartea mamei, Amalia, este un prilej de autoanaliză și rememorare pentru Delia, o întoarcere în anii timpurii ai existenței sale când dezvoltă sentimente puternice de iubire și ură pentru figura maternă.

Copilăria e o fabrică de imperfecțiuni care rezistă în fața imperfecțiunilor. 

Amalia, femeia irezistibilă și misterioasă, zămislește personalitatea magnetică a Lilei, atât prin sentimentele puternice pe care le trezește printre apropiați, cât și prin faptele sale deconcertante. Viața îi este înțesată de povești care ies acum la iveală pentru prima dată și care o vor ajuta pe Delia sa-și asume propriul destin. Nu-i e ușor să descopere cât de mult din mama ei zace înăuntrul său, în ciuda dorinței nemăsurate de a se debarasa de imaginea ei:

Eram într-atât de hotărâtă să fiu diferită de ea, încât pierdeam, unul câte unul, motivele de a-i semăna.

Pe măsură ce ne adâncim în acțiune și pornim pe urmele tinereții Amaliei, răni vechi se redeschid pentru Delia. Reîntoarcerea în Napoli, orașul camorist, de care a fugit cu toată disperarea, amenință să o prindă din nou în tentaculele-i sugrumătoare. Amintirile despre violența în familie, întrebările fără răspuns despre relația părinților ei, despre geloziile furibunde ale tatălui, se derulează concomitent cu episoade refulate din copilărie, care, odată retrăite, o eliberează de povara trecutului: „Am acceptat, parcurgând acel traseu să-mi povestesc totul: tot ce minciunile păstrau cu adevăr adevărat .” Abuzul la care Delia a fost supusă, este suprapus unei legături între Amalia și Caserta (amantul închipuit, sau nu?), motiv pentru care va ajunge să-și urască mama. Neputința de a vorbi despre ceea ce i s-a întâmplat dezvăluie lipsa de afecțiune și căldură în care a crescut, zidul tăcerii și al indiferenței pe care părinții l-au ridicat voit, sau nu, față de copii.

Îl iubeam pe Caserta cu intensitatea cu care-mi imaginasem că-l iubea mama mea. Și-l detestam, pentru că iluzia acelei iubiri secrete era atât de vie și de concretă, încât simțeam că n-aș fi putut fi iubită niciodată în același fel: nu de el, ci de ea, de Amalia. Caserta luase tot ce mi se cuvenea mie. 

[…] nu-l urâsem pe el, poate că nici pe tatăl meu: doar pe Amalia. Ei voiam să-i fac rău. Pentru că mă lăsase pe lume să mă joc singură cu cuvintele minciunii, fără măsură, fără adevăr.

Eram eu și eram ea. Eu-ea ne întâlneam cu Caserta.

Ca și în celelalte scrieri ale autoarei, femeia este supusă capriciilor și năravurilor bărbaților, este consemnată unei sfere domestice, pe care, dacă o părăsește, este marginalizată și pedepsită prin abuzuri fizice. Iar Delia, prin exemplele din familie, nu face decât să perpetueze inconștient aceste concepții atunci când o pârăște pe Amalia în fața tatălui.    

Iubire amară explorează relația unică dintre mamă și fiică, nevoia de a te contopi și de a detașa în același timp de imaginea maternă pentru a-ți trasa propria cale. Un roman excelent scris, care te invită să-ți înfrunți demonii interiori.

Mama mea, care de ani de zile exista doar ca o obligație sâcâitoare, uneori ca o obsesie, murise. Dar, în timp ce-mi frecam fața viguros, în special în jurul ochilor, mi-am dat seama cu duioșie neașteptată că, în schimb, o aveam pe Amalia sub piele, ca un lichid cald care-mi fusese injectat cine știe când.

Puteţi cumpăra cartea la un preţ bun de pe cartepedia.ro, libris.ro sau cărturești.ro.