Hocus Pocus

postat în: Politic, Postmodern, Satira | 0

images

Autor: Kurt Vonnegut

Anul apariției: 2015

Editura: Litera

ISBN: 9780425130216

Număr pagini: 336

Kurt Vonnegut este un autor cunoscut pentru universul haotic pe care îl creează în scrierile sale, iar asta nu o spun eu, ci numeroşii critici şi cititori ai operei sale. Aveam o vagă bănuială că prima mea întâlnire cu el nu se va lăsa cu dragoste la prima vedere şi se pare că instinctul nu mi-a fost înşelat.

Încă de la început, scriitorul ne avertizează că Hocus Pocus a fost scris printr-o tehnică mai ciudată, şi anume, pe bileţele de hârtie de dimensiuni diferite, în funcţie de ce avea la îndemână în momentele de inspiraţie. Nu ştiu dacă apoi le-a aranjat într-o ordine anume, cert este că romanul ar putea fi foarte bine citit pe sărite, căci firul narativ este ultima grijă a lui Vonnegut. Iniţial, mi s-a părut extrem de frustrant că nu pot urmări ordinea logică a lucrurilor, sau că nu pot plasa cu precizie personajele într-o locaţie sau perioadă anume, dar, uşor-uşor, m-am lăsat purtată de scrierea în sine şi am încetat să mai caut coerenţa şi legătura dintre evenimente. Nu-mi dau seama dacă schimbarea mea de atitudine s-a datorat discuţiilor cu fetele de la Clubul de carte Litera, dar, important este că de la jumătatea romanului am reuşit să pătrund scrierea, fiind ceva mai detaşată de acţiune şi mai concentrată pe experienţa lecturii în sine.

De reţinut în Hocus Pocus este tensiunea amuzantă şi sarcastică a frazelor, ironia fără perdea a personajului principal, Eugene Debs Hartke, cât şi batjocura mai mult sau mai puţin subtilă la adresa Americii ca naţiune producătoare de caractere slabe. Printre replici caustice, schiţe de pietre funerare şi repetiţii lingvistice precum „tuset” și „m-am prăpădit de râs”, se conturează povestea unui profesor de fizică, fost absolvent al academiei militare West Point şi veteran al războiului din Vietnam

Naraţiunea la persoana întâi glisează printre amintiri amestecate din copilărie, anii de predare la colegiului Tarkington, detenţia în închisoarea Athena sau frânturile răzleţe din perioada războiului şi întoarcerea acasă. 

Lectura înaintează anevoios dacă încerci să reconstitui cronologia exactă a întâmplărilor, mai ales că uneori Vonnegut se pierde în digresiuni destul de ample, şi aici îmi vin în minte detaliile istorice ce recompun povestea colegiului Tarkington, cât şi încurcatele filosofii de viaţă ale lui Eugene. Pe alocuri, ajungi să empatizezi puţin cu anti-eroul nostru atunci când afli că soţia şi soacra sa suferă de o ţicneală ereditară, dar, per total, gândirea şi modul de viaţă al personajului invită la admiraţie sau ură (în funcţie de cum preferi să te situezi vizavi de caracterul său):

Oamenii care se căsătoresc cred că sunt extraordinari, şi că o să aibă un copilaş care o să fie absolut minunat, când, de fapt, sunt la fel de urâţi ca rinocerii. Doar fiindcă ne credem deosebiţi nu înseamnă că şi suntem. Poate că suntem nişte animale absolut oribile şi pur şi simplu nu vrem să recunoaştem asta, pentru că ne-ar durea prea tare.

Pesimistul Eugene, cu viziunile sale ironice asupra vieţii, nu se încadrează în doctrina socio-politică de proslăvire a neamului american, aşa că, nu este de mirare că membrii consiliului de administraţie ai colegiului Tarkington îl concediază pe motiv de păreri neconvenţionale, la care se adaugă şi un aşa-zis comportament sexual pervers. Numeroasele sale aventuri sunt de altfel notorii şi numeroase, dar sunt singurele diversiuni pe care Eugene şi le permite pentru a scăpa de realitatea apăsătoare de acasă. Interesant este că eroul nostru nu este glorificat în calitate de veteran de război, ba chiar din contră este renegat de societate, ocazie de care scriitorul se foloseşte din plin pentru a susţine ideea destrămării visului american dar şi pentru a lua în zeflemea facultăţile de Ivy League pe care le denumeşte „politehnica proprietarilor de plantaţii”.

Vonnegut este un fel de magician care printr-un simplu Hocus Pocus reuşeşte să ironizeze o societate care depune mari eforturi să aibă grijă de persoanele cu dizabilităţi (cum este cazul elevilor dislexici de la Tarkington), dar care condamnă minorităţile şi se confruntă cu prejudecăţi rasiale prin faptul că separă deţinuţii în închisoare în funcţie de culoarea pielii. Mai mult, faptul că industria japoneză înfloreşte pe când cea locală scade este un motiv în plus pentru a blama autosuficienţa poporului american.

La final, după ce închizi cartea, nu-ţi rămâne decât să te întrebi: „Ce Dumnezeu a fost toată chestia asta?” fără însă a căuta să găseşti un răspuns concret.

Puteţi cumpăra cartea la un preţ bun de pe elefant.ro sau de pe libris.ro.

Lasă un comentariu

Filtru Spam