Eseu despre orbire

Mărturisesc că Eseu despre orbire este printre singurele cărţi pe care le-am citit de José Saramago (Fărâme de memorii nu prea se pune pentru că este un volum autobiografic ce nu surprinde stilul scriitorului). Blasfemie, ştiu (mai ales că doamna Mioara Caragea, cu care am făcut orele de literatură portugheză, i-a şi tradus majoritatea romanelor), dar, sper să remediez în viitor situația. Cu toate că Saramago mi-a lăsat impresia unui autor greoi, aproape criptic, pentru care trebuie să te înarmezi cu răbdare în încercarea de a-i descifra scriitura întortocheată, hermeneutica prozei sale mi se pare fascinantă şi merită cu siguranţă explorată.

Eseu despre orbire este construit pe un puternic substrat religios. Se poate spune că, în termeni alegorici, Saramago descrie prin starea de orbire versiunea modernă a potopului biblic, în care întreaga populaţie a unui oraş începe să îşi piardă vederea în mod misterios. Există o singură supraviețuitoare, dacă putem să o numim aşa, soţia doctorului ai cărui ochi servesc drept vocea narativă ce dă viată întâmplărilor ciudate din acestă carte. Interesant este faptul că niciunul dintre personaje nu are nume, toate sunt prezentate în funcție de profesie, vârstă, sau alte trăsături fizice, ceea ce înseamnă că nu avem protagoniști, romanul fiind despre soarta umanității în general. Dar, la fel cum personajele nu sunt identificate prin nume, tot aşa se observă şi lipsa unei delimitări spaţiale şi geografice, având în vedere că oraşul fictiv ar putea reprezenta orice oraş în care domnesc contradicțiile inerente ale capitalismului modern.

În primă fază, bolnavii sunt mutaţi într-un azil de nebuni de frică să nu răspândească epidemia în rândul populaţiei sănătoase, iar în aceste episoade asistăm la o imagine vie a societății moderne, orbite de propria meschinărie sufletească. Soţia medicului devine un fel de Moise care trebuie să împiedice specia umană să se autodistrugă şi dă dovada de multă solidaritate faţă de orbii pe care îi îngrijește mai întâi în spital şi apoi după ce se întorc la casele lor.

Saramago face o diferențiere subtilă între acţiunea de a privi şi a vedea. Privitul are sensul de percepție vizuală, este o consecință fizică a unuia dintre cele cinci simţuri umane, pe când văzul este posibilitatea de observare atentă, motiv pentru care inserează motto-ul: “Dacă poţi privi, vezi. Dacă poţi vedea, observă. ”

Acţiunea din acest roman pendulează între jocul de dezumanizare şi umanizare, între momente de barbarism şi compasiune în care observarea devine fundamentală. Starea de criză prin care trece societatea secolului XX este configurată prin folosirea orbirii ca o alegorie a ruperii limitelor dintre civilizație şi primitivism.

Saramago scrie o carte sumbră, creează un tablou distopic puternic vizual în ciuda epidemiei colective a oraşului, mai răscolitor decât cel al lui George Orwell în O mie nouă sute optzeci si patru, un tablou în care speranţa nu-şi are locul (“Orbire e și asta, să trăiești într-o lume unde s-a terminat speranța.”) iar alienarea este o stare de sine. Orbirea poate fi de asemenea privită ca o metaforă a necunoscutului, a incertitudinii şi a fricii umane, o stare apropiată cu cea a morţii, misterul suprem al vieţii de care toţi ne ferim, dar pe care am vrea să-l deslușim cu orice preţ. În definitiv, toţi suntem orbi în faţa miracolului vieţii, iar autorul reuşeşte să surprindă printr-o perspectivă întunecată întocmai această idee.

Dacă tot nu sunteţi convinşi de carte, puteţi încerca să vedeţi filmul Blindness cu Juliane Moore și Mark Ruffalo, pe care eu l-am descoperit din întâmplare şi mi-am dat seama abia pe parcurs că este ecranizarea romanului omonim.

Puteţi cumpăra cartea la un preţ bun de pe elefant.ro, libris.ro sau cărturești.ro.