Camera de sticlă

Nominalizată pe lista scurtă a premiului Man Booker în 2009, Camera de sticlă a scriitorului britanic Simon Mawer s-a dovedit a fi o surpriză foarte plăcută, în condițiile în care alegerea sa a fost total întâmplătoare. Mi se întâmplă rar să pornesc la vânătoare de cărți fără liste întregi și un scop destul de bine definit, dar, iată că, din când în când, e bine să te lași purtat de intuiție și să alegi titluri mai puțin cunoscute.

Cu o construcție vibrantă și alertă, povestea acestui roman este o îmbinare armonioasă de elemente sociale, politice și de dragoste, împachetate frumos pe fundalul tulburărilor istorice din perioada interbelică a statului recent format, Cehoslovacia. Dincolo de problematica erosului, a situației evreilor și a ocupației naziste, Simon Mawer creează un personaj memorabil, de sine stătător, care rezistă de-a lungul timpului, în ciuda tuturor schimbărilor. Este vorba de însăși camera de sticlă (der glasraum), decorul central care va influența pe căi nebănuite destinul tuturor celor care îi calcă pragul.

Casa Landauer, căminul tinerilor căsătoriți, Viktor și Liesel, este o locuință modernă, un spațiu auster și gol, invadat însă din toate colțurile de o lumină pătrunzătoare care promite să disece gândurile și sentimentele cele mai intime ale ocupanților săi. Proiectată și imaginată după modelul real al Vilei Tugendhat din Brno (Cehia), această locuință insolită este centrul de gravitație în jurul căruia Simon Mawer țese o perdea de intrigi amoroase și ideologice. Concepută odată cu nașterea primului copil al cuplului, Ottilie, casa Landauer este o fortăreață culturală, un spațiu contemplativ în care adevărurile ies la iveală în forme simple și directe, urmărind liniile drepte ale planului arhitectural.

Camera de sticlă rămase, desigur, indiferentă. Simplă, echilibrată, perfectă. Arhitectura n-ar trebui să aibă de-a face cu politica, spunea Rainer von Abt. O clădire există pur și simplu. Dedesubtul ei, ajungând până la poalele grădinii, se revărsau mareelor acelor vremuri politice aspre, în timp ce Casa Landaurer rămânea pe uscat, deasupra apelor revărsate, asemenea unei relicve dintr-o epocă de aur mai aproape de perfecțiune.

Și, de jur-împrejurul lor este Camera de Sticlă, un loc al echilibrului și al rațiunii, un loc fără vârstă, prins într-un cadru rectiliniar care face ca lumina să fie substanțială și grea, ca un material tangibil și care neagă existența timpului. 

Firul narativ curge ușor, pe alocuri însă cu ceva tărăgănări ale acțiunii, dar nimic ce ar putea diminua prea mult din entuziasmul cititorului. Dincolo de relația tinerilor căsătoriți Landauer, scriitorul explorează din plin tematica sexualității feminine, fie că este vorba de nonșalanța și lipsa de pudoare cu care acestea își fac confesiuni cu privire la aventurile amoroase debordante, dar, mai ales, când este vorba de legăturile de prietenie ce se nasc între ele. Liesel este prietenă bună cu Hana, o fire diferită și scandaloasă cu care dezvoltă o intimitate diafană, un liant indestructibil ce va dăinui peste ani, în ciuda despărțirii datorită exilului. Jocurile erotice extraconjugale, întreprinse atât de Viktor cât și de Liesel, sfarmă și întăresc în același timp unitatea de cuplu. Chiar și cu apariția Katei (bona copiilor) în viața lor, fericirea conjugală a celor doi este înlocuită de o fericire domestică în care Liesel ajunge să aibă sentimente materne față de mai tânara amantă a lui Viktor.  

Ocupația nazistă și fuga familiei Landauer în Elveția o aduc în prim plan pe Hana, rămasă în urmă în orășelul ceh Město, persecutată din cauza originilor evreiești ale soțului său. Întâlnirea sa cu noul ocupant al camerei de sticlă, doctorul Werner Stahl, ce întreprinde studii clinice prin care dorește să evidențieze trăsăturile specifice ale iudeilor, este din nou un prilej de explorări erotice și dezvăluiri întunecate.

Camera de sticlă spune povestea unei case-martor al schimbărilor politice de-a lungul a șase decenii, dar și al iubirilor consumate între pereții săi. Este deopotrivă un roman ce vorbește despre ravagiile timpului, uitare, memorie, cât și despre supraviețuirea și imutabilitatea locurilor versus efemeritatea oamenilor.

Ce înseamnă trecutul, dacă nu memorie și ce e memoria dacă nu imaginație? Amintirile sunt fragmentate și selective, la fel ca evenimentele imaginate de mintea unui scriitor. Romancierul își imaginează cutare scenă în cutare scop, îl populează cu anumite personaje care ne-au marcat la un moment dat și care acum sunt evocate după bunul nostru plac. Și cât de des devenim ceilalți, scena imaginată, iar incidentul dorit, o realitate reamintită? Ne întrebăm adesea dacă cutare lucru s-a întâmplat cu adevărat sau dacă doar ni l-am imaginat. Tomáš suspectează că memoria și imaginația ocupă aceeași porțiune de creier, că sunt, în termeni, necrologici și conceptuali, același lucru. 

* Poza Vilei Tugendhat este preluată de pe Wikipedia.

Puteţi cumpăra cartea la un preţ bun de pe libris.ro sau elefant.ro.